om mare care putea fi şi a copilului lor şi ştiinţa de carte era o legătură tot atât de strânsă ca între un copac şi pământul în care îşi avea el înfipte rădăcinile. După întâmplarea cu generalul mulţi tresăriră însă de ambiţie şi plecară şi ei din sat – „adică cum, ziceau ei, suntem noi mai proşti ca Ion al lui Pretorian?” – şi într-adevăr se află curând despre cei mai mulţi dintre ei că au ajuns care mai de care şefi sau directori cine ştie pe unde şi de aceea curând nu mai tresări nimeni şi chiar începu să li se pară lipsit de noimă şi de interes să spui despre un copil că ştie carte şi că îl aştepta un viitor deosebit...

Şi se mai întâmplă un lucru izbitor, pe măsură ce treceau anii. În legătură cu evenimentele care se petrecuseră odată pe aria lor, mulţi se mirau plictisiţi când cineva le aducea aminte acum, când nu mai aveau un pământ al lor propriu-zis decât prin preajma casei, de vara aceea când se neliniştiseră ei atât de tare şi făcuseră caz pentru nişte neghină şi pentru nişte cote care nu reprezentau nici măcar a zecea parte din recolta lor... Aşa e omul, spuneau ei râzând de ei înşişi cu un soi de dispreţ nici măcar amar. Moartea lui Valache, de pildă, nu miră pe nimeni, iar pe unii îi făcu chiar să spună imitând ceva care nici ei nu ştiau bine ce era, că dat fiind că nemaiputând suporta regimul nostru democrat popular, domnul Valache şi-a pus singur capăt zilelor... Fiindcă într-adevăr Valache fusese văzut într-o dimineaţă atârnând cu ştreangul de gât de grinda din faţa fostei lui prăvălii, unde altădată băuse atâtea ţuici, jucase atâtea partide de table cu domnul notar şi cu domnul primar şi văzuse atâtea dimineţi izbucnind în geamul lui mare, drapat cu viţă agăţătoare, ale cărei frunze se făceau toamna roşii ca sângele.

 

X

Şi, cu toate astea, Niculae nu numai că nu murise în acest timp, dar ajunsese inginer horticultor şi la o conferinţă a regiunii de partid Bucureşti fusese ales delegat şi apoi membru în comitet. Putea însă să ajungă oricât de sus, drumul lui se pierduse, atât de mare era forfota celor de jos care îşi căutau febril propriul lor vad: cum şi-l căutaseră cu zece ani în urmă Isosică, Plotoagă, Zdroncan şi Bilă şi Mantaroşie care li se alăturase, iar mai apoi Vasile, care venise din urmă şi ieşise departe. Îl mai văzură pe Niculae la moartea tatălui, venind într-o maşină, dându-se jos în drum şi intrând în curtea părinţilor cu un buchet de flori în mână, cu capul gol şi tuns tot aşa cum îl ştiau ei... Fiindcă în acei ani murise şi Moromete dar de moarte bună, nu ca Valache sau Năstase Rădulescu, care nu murise el chiar acolo unde îl trimesese Vasile, dar se şubrezise aşa de rău încât degeaba i se mai dăduse apoi drumul acasă, că n-o mai ţinuse mult...

La poarta Moromeţilor fluturau prapurii, şi în curte printre femei şi copii, aşezaţi lângă coşarul acum dărăpănat din lipsă de vite, nişte dulgheri ciopleau liniştiţi un lemn de salcâm tăiat de verde... Din când în când clopotul de la biserică bătea de două ori, bang-bang, şi atunci toţi îşi făceau cruce, dar nimeni şi de nicăieri nu se auzeau plânsete. Mama lui Niculae stătea într-un pâlc de muieri şi se uita din când în când atentă să nu lipsească ceva la alţi bărbaţi care mâncau lângă gardul grădinii pe nişte scânduri geluite, dulgheri şi aceştia chemaţi să ajute... Un câine negru complet, de la coadă până la bot, stătea foarte aproape de ei şi pândea într-o aşteptare lihnită firimiturile, fără nici un semn că simţul lui i-ar fi spus în vreun fel că lumea aceasta adunată şi mirosul acela de mămăligă cu varză care îi aţâţa nările însemna moartea bătrânului său stăpân: dacă cei ce mâncau atât de lacom din străchini nu simţeau nimic, de ce ar fi trebuit să fie el neliniştit, câinele?

Catrina Moromete nici nu avu, după cum spuse ea mai târziu, timp să-şi dea seama că tinerelul care intrase în curte cu paltonul lui negru era chiar băiatul ei, Ilinca însă, sora lui cea mică, îi ieşi înainte, urcă pridvorul şi acolo sus se oprise în faţa bătrânului care stătea culcat într-un pat plin de flori şi scoase deodată un ţipăt mare:

– Tatăăăă, ţâşni strigătul ei înalt şi curăţit de orice durere, ca o chemare disperată şi în acelaşi timp albă de orice nădejde, adresată unui om în viaţă care însă nu mai vroia să audă. Scoal’ în sus c-a venit Niculae! Scoal’ şi stai cu el de vorbă, că nu l-ai mai văzut de anul trecut! Uite-l c-a venit! Se dădu apoi la o parte şi Niculae se apropie. Chipul bătrânului îşi pierduse orice asemănare cu cel din viaţă şi privirea fiului nu stătu mai mult de câteva clipe asupra lui, ca şi când ar fi avut înainte un străin. Se aplecă, îi puse alături de frunte buchetul de flori, se întoarse şi începu să coboare scările. Porni foarte decis spre poartă, chiar grăbit, de parcă ar fi vrut să plece mai repede dintr-un loc unde greşise că intrase, dar îşi reveni şi o luă apoi spre grădină. Se uitau la el nedumeriţi: unde vrusese să plece (chiar vrusese să plece?) şi acum încotro o lua? Niculae deschise poarta şi aici paşii îi şovăiră, se rezimă de un salcâm şi deodată izbucni în plâns. Mama şi sora veniră după el şi îl luară cu ele, dar el se desprinse, se întoarse cu spatele la curte, şi la toţi care erau în ea, se aşeză jos pe un butuc vechi de tăiat lemne şi cum sta aşa, din nou îl podidi plânsul şi faţa i se schimonosi. Bătrâna, cu privirea care îi rămăsese tânără în obrazul plin de încreţituri, se supără:

– Hai, maică, vezi de tine, că eşti mititel şi slab, el a fost voinic şi şi-a trăit viaţa. Mai mult pe noi ne-a