în Brazilia, curînd scripeţii aveau să-şi înceapă scîrţîitul subţire, ca al firului de trestie în bătaia vîntului, toamna, pînzele aveau să coboare pe catarge, avea să cadă ancora şi să zornăie lanţul, care cincizeci de zile ruginise nemişcat în puţul lui, la prova. Pe urmă aveau să… Aveau să…

Gherasim îşi luă ochii de pe cer, privi puntea, ascultă, nu auzi nici un glas, clipi mirat – şi deodată simţi în jurul lui un gol searbăd, un gol nemăsurat, care-l împresura, cuprinzîndu-i sufletul, inima. Şi fără să-şi dea seama, cîrmaciul scoase un oftat adînc, amar…

― Da’ tu ce scheauni, hai? Ia uite la el, lighioana! Numai pe Negrilă nu-l muştruluise azi.

Cîinele, care se apropiase, privindu-l cu ochii vii, mari, vorbitori ca ai oamenilor, îşi lăsă capul în jos întristat – şi porni cu paşi nehotărîţi pe lîngă parapet, dînd ocol punţii, ca şi cînd tot ar mai fi nădăjduit să întîlnească pe vreunul să-i înţeleagă scheunatul şi să-i răspundă ceva.

Rămas singur, Gherasim se înmuie iar. Şi iar se întrebă, şi iar se gîndi, frămîntîndu-se pe marginea bocaportului, pînă ce deodată, se ridică şi porni întins spre Anton Lupan:

― Domnule, vreau să-ţi spun o vorbă!

Căpitanul întoarse capul încet, pe gînduri, cu privirea pierdută departe, peste Atlantic.

„Măi să fie-al naibii! se miră cîrmaciul. Şi ăsta-i apucat!”

― Spune, Gherasime! S-a întîmplat ceva?

Ieremia, Haralamb, Cristea Busuioc ieşiră pe tambuchi şi se opriră alături, fără să ştie încotro s-o ia. Gherasim le aruncă o privire, şovăi, apoi ridică din umeri şi începu vorba, tocmai cînd în capul scărilor se ivea şchiopătînd Mihu, de bine de rău pieptănat, dar cu hainele tot aşa de mototolite, cum zăcuseră în dulap. Cît despre cizmele lăcuite, de la Ţarigrad, mai bine le-ar fi dat naibii că se făcuseră mai mici şi îl strîngeau de îi ieşeau ochii din cap.

― Aş vrea să-ţi pun numai o întrebare, domnule, dacă se poate şi nu te-o supăra, începu cîrmaciul, cu oarecare arţag, ia spune-mi, mai la urma urmei, de ce n-am luat-o cu noi şi-am lăsat-o acolo?…

Căpitanul se făcu palid.

― Pe cine, Gherasime?

― Las’ că ştii dumneata!

Ceilalţi tresăriră şi înaintară un pas. Mihu simţi că i se învîrte capul, cu tot sîngele din trup adunat în obraz; cizmele, parcă nici nu le mai avea.

― Adnana!? zise el, ca şi cum ar fi răspuns, ca şi cum ar fi întrebat.

Din palid, chipul căpitanului se aprinse ca felinarul din babord, noaptea.

― Adnana!?

Ce importanţă are dacă era spus cu teamă, cu nedumerire, sau numai cu mirare, sau poate cu cea mal vorbitoare explozie de bucurie? Nu are importanţă decît că, după o tăcere de două luni de zile, pe puntea aceasta, lovită de toate încercările, fusese rostit, în fine, numele Adnanei!

― Adnana!

Auzindu-l, Negrilă se repezi înainte, trecu printre picioarele oamenilor, mai-mai să-i dărîme, şi ajuns în faţa căpitanului începu să latre, să latre şi să scheaune, fluturîndu-şi coada, mirat, întrebător, cu nerăbdare şi cu bucurie.

Echipajul simţi că puntea începe să se legene, aiurea, în vreme ce pînzele fluturau pe ghiuri, iar bompresul răzuia colinele verzi ale Braziliei, îndreptîndu-se spre Argentina.

― Ce faci, Ismaile? strigă Gherasim, venindu-şi în fire. Intrăm în Pernambuco, nu mergem la Buenos Aires!

Dar cînd se uită în urmă, bucătarul nu mai era la cîrmă, ale cărei cavile se jucau zglobii în soare, sub smuciturile valurilor, ci îşi vîrîse capul printre umerii lui Haralamb şi Ieremia, cu aceeaşi nedumerire, cu aceeaşi mirare, aceeaşi bucurie ca ale lui Negrilă.

― Ce cauţi aici, tîlharule?! Fugi înapoi la cîrmă! Totul se schimbase pe puntea Speranţei, ca printr-o magie – şi cerul era mai albastru, şi colinele, în faţă, mai îmbietoare, şi zborul albatroşilor mai înalt şi mai falnic.

Anton Lupan îşi stăpîni primul tulburarea, deşi tulburarea lui fusese mai mare decît a tuturora; dar el era dator să răspundă de soarta echipajului chiar şi pe timp frumos, nu numai pe furtună. De aceea, după ce-şi trecu mîna pe faţă ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă îşi recăpătase vechea înfăţişare, se uită în ochii cîrmaciului şi vorbi, luptîndu-se din răsputeri să-şi potolească bătăile inimii şi să pară că vorbeşte ca în oricare altă zi a săptămînii:

― N-am luat-o cu noi, Gherasime, din pricini mai multe.

― Şi care-ar fi acelea, domnule?

― Păi, de prima oară, mi-a fost teamă să nu înceapă cîrteala…

― N-am fi cîrtit niciodată! strigară oamenii, aproape toţi în aceeaşi suflare.

Căpitanul clătină din cap, cu îndoială, şi zîmbi, plin do înţelepciune. Apoi îşi aruncă privirea pe deasupra celor ce-i stăteau în faţă şi urmă, cu glasul mai tare, uitîndu-se înadins spre cîrmă:

― Cineva, mai ştiu eu cine, ar fi făcut-o zirenă, ar fi zis că a venit să ne scoată din fire.

Corabia făcu o smucitură. Ismail se ridicase în picioare, cocîrjat, tremurînd, cu ochii în pămînt de ruşine.

― Am greşit asta cap prost! Ceream iertare!

― N-am de ce să te iert, Ismaile! Noi am hotărît că tot omul e slobod pe gîndurile sale. Şi-apoi, la fel ca tine au mai gîndit şi alţii, îmi pare… Tu cam ce zici, Ieremie?

― Să vezi, domnule, eu…

― Lasă, băiete! N-ai spus tu, dacă mi-aduc aminte, ci femeia şi marinăria se potrivesc ca aripile heruvimilor cu coada lui Sarsailă?

― Eu am spus cu coarnele, dar e totuna; tot o vorbă proastă rămîne!

― Iată dar de ce-am luat hotărîrea de care-mi ceri socoteală azi, Gherasime. Şi treaba nu s-ar fi oprit aicea, fiţi siguri. Într-o zi vi s-ar fi părut că Adnana nu-şi face treaba cu toată sîrguinţa, că a lăsat un colţ de punte nefrecat ca lumea…

― Da’ de unde! sări Cristea Busuioc, care după îndelungată tăcere vorbea iarăşi. Nici n-am fi îngăduit să-şi rupă mîinile cu asemenea treburi de ocară…

Şi zicînd aceste cuvinte, care-i îndreptăţeau o altă lungă tăcere viitoare, plutaşul îşi băgă mîinile în brîu, ridică umerii şi îşi flutură barba falnică.

― Ei vezi! răspunse căpitanul, Iată încă un temei de care am ţinut seama! Voi credeţi că ea s-ar fi simţit bine să vadă că o cocoloşiţi ca pe o regină?… Ascultaţi ce vă spun eu! La început, da, ar fi mers bine, dar de la o vreme ar fi început cîrteala şi nemulţumirea. Pînă şi lui Mihu i s-ar fi făcut lehamite cu timpul, s-o vadă că-i tot poartă