― Niciodată, domnule! exclamă musul, făcînd un pas înainte, cu atîta îndemn, cu atîta aprindere, încît ceilalţi întoarseră capul, cuprinşi de mirare.

― Ei, ţine-ţi firea, băiete, nu te-aprinde! îl potoli şeful echipajului, mirat şi el de atîta căldură.

Anton Lupan tăcu o vreme, privindu-i pe fiecare, ca şi cum ar fi vrut să le citească în suflet.

― Iată deci, cam care-au fost pricinile. Dar…

― Dar? întrebară oamenii cu o umbră de nădejde în glasurile pline de căinţă amară.

Căpitanul zăbovi iarăşi.

― Dar acum, după ce au trecut peste două luni de zile, dacă într-adevăr i-aţi simţit lipsa şi credeţi că aţi şti s-o preţuiţi cum se cuvine, dacă socotiţi că am făcut o greşeală lăsînd-o la Marsilia, atunci poate s-ar găsi o cale să ne răscumpărăm vina.

― Care, domnule?

― S-o chemăm printr-o depeşă şi să ne ajungă din urmă, de pildă la Montevideo sau la Rio de Janeiro.

― Şi-ar fi cu putinţă? întrebă Gherasim, temîndu-se să-şi arate bucuria. Cînd să primească depeşa, cînd să-şi orînduiască treburile, cînd să ia vaporul?… Că peste douăzeci de zile noi o să fim plecaţi din Rio de Janeiro. Şi-apoi, cu ce bani să vină?

― Cu banii nu-i nici o grijă; o să-i plătească Banca noastră de la Marsilia; pentru asta nu-i nevoie decît să spun o vorbă aici, la una din sucursalele ei din Brazilia. Cît despre celelalte, o să meargă mai uşor decît ne închipuim vreunul. Depeşa, prin cablul transatlantic, o poate primi în două zile.

― Mare minunăţie!

― Apoi nu-i mai rămîne decît să ia vaporul şi pînă să facem noi drumul, soseşte şi ea la Montevideo.

― Dar cu dormitul, cum o să fie, domnule?

― Aha! Deci iată că tocmai tu ai îndoieli, Gherasime. Oamenii începură să murmure. Cîrmaciul îşi duse mîna la inimă.

― Vai de mine! Oare crezi dumneata că din îndoială am pus eu întrebarea? Nici vorbă că o să-i dăm cabina noastră, doar a mai dormit ea acolo. Dar o să-i fie destul de bună?

― Aţi văzut-o careva făcînd nazuri cînd navigam în Mediterană?

Oamenii se repeziră, fiecare avînd de spus o vorbă pentru Adnana:

― Da’ de unde, domnule!

― Nici n-am mai pomenit atîta cumsecădenie…

― Şi-atîta voie bună!

― Bine!… încuviinţă căpitanul. Atunci, cum ajungem în port, să ştiţi că trimit depeşă la Marsilia… Să vedem ce-o să faceţi cu cîrteala mai la sud, cînd o veni frigul.

― N-avea nici o grijă! O să ne cuibărim iar în magazie, peste boclucurile lui Stricland, că doar am mai dormit noi acolo – şi încă atunci abia aveam loc de butoaiele alea cu untdelemn de măsline!

― Atunci, aşa să rămînă!… Şi-acum toată lumea la posturi. Mihule, ridică repede pavilionul Braziliei!

În timp ce ei puneau la cale chemarea Adnanei, Speranţa se apropiase de coastă; pînă la digul din faţa portului nu mai avea decît jumătate de milă. Musul se caţără pe catarg, cu pavilionul, ruşinat că uitase de această îndatorire. Dar, cînd să coboare, urechea îi prinse, dinspre ţărm, un zumzet adînc şi continuu, plin de ciudăţenie.

Şi ceilalţi oameni auzeau zumzetul întrecînd vuietul îndepărtat al portului şi murmurul mării.

― Ce-o fi asta? întrebă Ieremia.

Oraşul, aflat deasupra portului, pe coline, era împresurat de verdeaţa luxuriantă a tropicelor, care ai fi zis că năvăleşte pe străzi, intră în curţi, în case, pe uşi, pe ferestre, să înăbuşe lumea. Anton Lupan asculta şi el zumzetul acela, cuprins de nedumerire, pînă ce, deodată, îşi aminti cartea lui Darwin şi-n ea găsi lămurirea.

― Sînt gîzele pădurilor, Ieremie.

― Cum, domnule, nişte gîze să facă atîta gălăgie?

― Da, că se numără cu miliardele în fiecare colţ de pădure; n-or avea ele glasul buhaiului, dar cînd se adună…

― Vai de mine! Să trăieşti mai multă vreme aici poale să te apuce şi nebunia!

Între timp, Speranţa trecuse de capul digului şi acum vuietul care se ridica din port, acoperea zumzetul pădurilor. O jumătate de oră mai tîrziu, cînd orologiul vămii bătea de douăsprezece ori, vestind miezul zilei, goeleta românească ancora la Upper Topsail Reach, în portul Pernambuco, departe de cargoboturile care descărcau sau încărcau mărfuri, încît ai fi spus că e primită ca un iaht care călătoreşte numai pentru plăcerea stăpînului.

Îndată ce pupa fu amarată la chei şi se aruncă schela, căpitanul, fără să-şi mai schimbe hainele, cum făcea de obicei cînd ajungea în porturi, sări pe mal şi-l lăsă pe Gherasim să se descurce cu medicul, cu poliţia şi cu vama… Cît despre Martin Stricland, lui n-avea să-i poarte de grijă, decît bucătarul; pentru ceilalţi, ori om viu, ori mumie, călătorul le era totuna.

Anton Lupan o luă la fugă pe chei, căutînd Căpitănia, sub stăpînirea unei tulburări uşor s-o înţeleagă oricine. Avea să afle îndată cînd trecuse pe aici L’Esperance, poate chiar mai mult, să afle unde avusese de gînd Pierre Vaillant să ierneze, unde se afla el acuma. Iată însă că vasul prietenului său nu intrase în portul Pernambuco, aşa cum se vedea din registrele Căpităniei – dar, slavă Domnului! – nu era trecut nici pe tabla naufragiilor, nu exista dovadă adusă de nimeni că i s-ar fi întîmplat o nenorocire.

Deşi dezamăgit, Anton Lupan se linişti, spunîndu-şi că pesemne L’Esperance navigase de-a dreptul la Bahia, sau la Rio de Janeiro, sau chiar la Montevideo, neavînd nici o nevoie să ia în lung toată coasta Americii. Fireşte, ar fi fost mai bucuros să-i fi aflat aici urma, dar dacă nu i-o aflase, nu însemna că i-a pierdut-o pentru totdeauna. Acum îi era mult mai uşor să-l găsească decît în Egee sau în Mediterană; trebuia doar să grăbească plecarea – şi înainte de a porni la drum îi mai rămînea de îndeplinit o singură îndatorire, care-i stîrnea mare fierbinţeală în inimă.

Ceva mai tîrziu, căpitanul Speranţei se afla în holul Poştei Mari, la ghişeul unde se primeau cablogramele, şi scria cu mîna îngheţată, de parcă n-ar fi fost în octombrie, primăvara Braziliei:

„Primeşti bani Bancă. Ia primul vapor. Post liber matelot. Te aşteptăm Montevideo”.

Şi iscăli, cu inima strînsă de îndoială. Dar dacă se rupea cablul, înainte de plecarea telegramei? Dar dacă greşeau adresa? Dar dacă… Puteai oare să te bizui cu totul pe o cablogramă? E drept că o expedia la Marsilia, unde oamenii sînt mai atenţi cu veştile decît cei din America Latină… Şi totuşi, aşa cum se rătăciseră cablogramele trimise lui Pierre