După ce mai citi o dată cele treisprezece cuvinte, pentru care îi bătuse atît de tare inima, şovăi, îşi şterse iscălitura şi în locul numelui scrise: „Echipajul Speranţei”.

Ce repede se făceau unele lucruri! Nu trecuse nici o oră de la debarcare – şi fusese pe la Bancă, trimisese cablograma – nu-i mai rămînea decît să aştepte scurgerea zilelor.

Anton Lupan porni pe străzile care duceau la vale, spre malul oceanului. Întîlnea trăsuri, ai căror cai aveau coamele împodobite ca de sărbătoare, întîlnea oameni cu faţa brună, îmbrăcaţi în haine albe, cu pălării mari de paie, femei cu botine roşii, cu umbreluţe gingaşe pe umeri, vînzători de portocale, florărese cu coşurile pline, copii fugărindu-se pe trotuare, înjurînd gros ca lustragiii… Din grădini îşi plecau ramurile deasupra străzii chiparoşii şi magnolierii… Aerul era cald, dulce, ameţitor de mirosul florilor… Primăvară în Brazilia!

În timp ce străbătea marea esplanadă, Anton Lupan urmărea în gînd drumul cablogramei peste paralele şi meridiane, peste Gibraltar, peste Baleare, pînă-n piaţa frînghierilor, unde acum se scuturau castanii. Iar o altă parte a gîndului său naviga spre sud, spre ţărmurile Argentinei, unde-l chema, mereu stăruitoare, aceeaşi poruncă din marea carte a prieteniei. Oare ce făcea Adnana?… Şi unde era L’Esperance cu Pierre Vaillant acuma?

Curînd, portul se desfăşură în dreapta, cu furnicarul lui de bărci, remorchere, şalupe, corăbii şi vapoare pe fundalul profund al oceanului. Speranţa era cea mai aproape, colea jos, legănîndu-se vioaie în parîme. Căpitanul o privi cîteva clipe, cu mîndrie şi înduioşare, apoi porni mai departe, cu simţămîntul stăpînului care îşi regăseşte ograda după o lungă pribegie. Dar în timp ce cobora spre chei, se opri deodată la jumătatea scărilor. Pe puntea corăbiei se vedea îmbulzeală mare; de ce se agitau oamenii? Se întîmplase ceva cu Martin Stricland, cu poliţia, cu vama? Sau, doamne! – venise cineva cu o ştire despre Pierre Vaillant, despre L’Esperance, vreun matelot întors din sud, care se oprise pe chei şi intrase în vorbă cu echipajul, uimit de asemănarea acestei corăbii, cu alta, întîlnită de el în cine ştie ce port al Americii Latine – şi, pe lîngă asemănare, purtînd amîndouă acelaşi nume, deşi în limbi felurite?

Căpitanul sări treptele trei cîte trei la vale, ocoli scuarul, trecu prin faţa iaht-clubului, dădu să traverseze cheiul – şi la jumătatea lui se opri iarăşi: un matelot străin – da, un matelot străin, poate vestitorul! – freca de zor habitaclul busolei, cu un zel care pe căpitan îl umplu de nedumerire. Echipajul îi dădea tîrcoale: unul îi ţinea cîrpele, altul cutia de ceară, iar Ismail se agita cel mai tare, oferindu-i stăruitor borcanul în care adunase nisipul armatanului…

Anton Lupan îşi ridică sprîncenele şi porni mai departe, şovăitor, întrebîndu-se ce ştire aducea străinul, rea, sau bună? De unde venea matelotul acesta, cam micuţ pe lîngă ceilalţi, cu părul într-o legătură roşie, care-i cădea pe umăr, ca a piraţilor, cu tricoul vărgat, ei Doamne! – cu pantalonii strînşi pe gleznă, pantaloni cenuşii din pînză de corabie?…

― Sst! Uite-l! auzi, încă de departe, glasul cîrmaciului.

Oamenii se întoarseră cu faţa la chei ca mişcaţi de-o singură sfoară, şi sfioşi, şovăielnici, cu priviri ruşinate, se traseră înapoi, după catarge, lăsînd puntea la pupa, goală. Numai Negrilă rămase locului, gîfîind fericit, cu limba scoasă de-o palmă, dînd mîndru şi triumfător din coadă, în vreme ce matelotul străin, alături, freca de zor habitaclul, cu legătura roşie fluturîndu-i sprinţară.

Anton Lupan simţi rotirea Pămîntului, cunoscută, dar îndeobşte nesimţită de oameni. Simţi o legănare largă, întîi domoală, apoi vertiginoasă, în care oceanul se ridică pe cer iar cerul luă locul oceanului. Şi din această ciudată legănare, o forţă necunoscută îl aruncă pînă în marginea cheiului, lîngă schelă, fiindcă în fiinţa lui nici un nerv nu transmisese vreo poruncă picioarelor.

În clipa aceea, matelotul străin îşi smulse basmaua, îşi scutură părul şi se întoarse, cu capul plecat gingaş pe un umăr, cu genele-i lungi fluturînd întrebătoare, cu sfială, cu teamă.

Era primăvară în Brazilia! Era primăvară, primăvară! – şi nimeni nu cercetase calendarul, nimeni nu ştiuse s-o vadă. În ochii lui Anton Lupan veniră lacrimi calde, şi el îşi simţi inima cînd grea, cînd uşoară, dar fierbinte într-una, ca o urnă cu lavă.

― Adnana?!

Nu era glasul care cheamă, ci care întreabă. Glasul care spune: „Nu visez oare?”.

Stăteau la cinci paşi unul de altul, el în marginea cheiului, ea pe punte, la cîrmă, nici unul neîndrăznind să pună piciorul pe schelă.

― Cînd ai venit? întrebă căpitanul.

Şi ea îşi duse mîna la piept, cu mişcarea aceea gingaşă, care ne-a fermecat prima oară:

― Eu?… Acum patru zile.

― Dar cum ai trecut Oceanul?

Adnana ridică sprîncenele, mirată de întrebare:

― Uite, cu vaporul acela.

― Şi tatăl tău?

Ea îşi plecă privirea:

― A murit, o săptămînă după plecarea voastră…

― Îmi pare rău, Adnana!

Tăcură un timp, sub o grea apăsare, apoi Anton Lupan întrebă, negăsind alte cuvinte să spună:

― Şi brutăria Speranţei?

― A luat-o doamna Florion; mi-a făgăduit să păstreze firma.

― Dar bani de drum?…

― N-am venit cu clasa întîi; am fost angajată ca ajutor la bucătărie. Mi-am cerut debarcarea acum o oră, cînd am văzut…

Şi deodată, fata îşi duse mîna la gură:

― Poate m-am grăbit! Mai înainte ar fi trebuit să întreb… Oare o să mă primeşti în echipajul vostru?

Iar Anton Lupan răspunse, repede, din toată inima, uitînd o clipă că este căpitanul corăbiei şi echipajul trage cu urechea, să-l audă ce spune:

― Cu braţele deschise, Adnana!

Ea se aplecă înainte, dar el nu făcu nici o mişcare, fiindcă văzu mustaţa lui Ismail zburlită, curioasă şi întrebătoare, în spatele lui Gherasim, care se scărpina în creştet, mai încurcat ca totdeauna. Şi-atunci ea rămase la locul ei, răsuflînd repede, cu pieptul tresăltînd sub tricoul musului, năvalnic, dulce şi dureros bătîndu-i inima.

― Ai, în sfîrşit, încredere în mine? întrebă, cu un zîmbet de mică, de sfioasă ironie. Crezi că voi fi un matelot demn de restul echipajului?…

― Nu m-am gîndit la asta. Dacă te-am chemat…

― Cum, m-ai chemat?

― Da, astăzi! Ţi-am trimis o cablogramă… Nu ţi-au spus oamenii?

Adnana îşi duse mîna la inimă şi ochii i se umeziră.

― Fiindcă echipajului… da, echipajului… nouă… mie, ne-a fost dor de tine. Iată, chiar şi Negrilă…

Ea