― Deci mă primeşti? întrebă, muşcîndu-şi buzele.

― Da, Adnana!

― Cu braţele deschise?

El înclină din cap, speriat că putuse spune asemenea cuvinte care dovedeau atîta îndrăzneală.

― Ei bine, dar deschide-le odată! izbucni Adnana, repezindu-se pe schelă.

La prova, Ismail îşi şterse o lacrimă cu dosul mîinii şi zise, ridicînd un deget, cu înţelepciune:

― Dacă nu duceam Mahomed la munte, veneam ala muntele la Mahomed!

― Ia slăbeşte-mă cu pildele tale, turcule! îl repezi cîrmaciul, ca să-şi ascundă nu ştiu ce slăbiciune. Şi voi, ăştilalţi, ce-aţi înţepenit aicea? Hai, jos în cabină! Nu mai pierdeţi vremea; luaţi-vă boarfele şi duceţi-le în magazie!

Pe chei, Adnana rămăsese în braţele căpitanului, gingaşă, tînără, mlădie – şi plîngea sfios, dar din adîncul inimii, lacrimi amare, dulci, calde, bune… Lacrimi de fericire…

Primăvară în Brazilia!…

CAPITOLUL  XXIII

La concurenţă cu preşedintele Uruguaiului

Ca să navighezi de la Pernambuco la Capul celor Unsprezece Mii de Fecioare, ceea ce înseamnă un drum de peste 2500 de mile, nu ai de ales altă cale decît de-a lungul coastelor Braziliei, Uruguaiului şi Argentinei. În acest drum, un căpitan care se grăbeşte poate să ancoreze cel mult la Bahia, la Rio de Janeiro, ca să ia apă şi provizii, apoi la Montevideo, dar nu are ce căuta la Buenos Aires, decît dacă-i iese dracul în cale – căci asta înseamnă un ocol inutil de peste 200 de mile.

Speranţa părăsi portul Pernambuco la 12 octombrie, după o escală de două zile, adică numai atît cît fu nevoie să se repare micile stricăciuni prilejuite de uragan şi să i se facă, în sfîrşit, lui Mihu, o pereche de cizme pe măsură.

Primăvara în Brazilia o fi frumoasă, în ziua cînd vine Adnana. A doua zi, bagi de seamă că aerul e umed şi fierbinte, ceea ce prieşte vegetaţiei tropicale, făcînd-o să-şi desfăşoare forţele-i magnifice şi să îmbrace ţărmul în perdele grele de verdeaţă, în care mişună gîze şi jivine felurite. O fi priind negrilor, indienilor şi metişilor; o fi priind, dacă vrei, chiar şi altor neamuri, statornicite de cine ştie cît timp aicea, spaniolilor din sudul peninsulei Iberice, italienilor şi chiar franţujilor – îi priveşte!

Încă din prima seară, echipajul Speranţei începu să simtă nevoia altei clime. După ce ai îndurat setea şi arşiţa ecuatorului, parcă nu mai ai vlagă, nici răbdare să aştepţi scurgerea zilelor, bătut de soare, la adăpost de briză, între două cheiuri. Chiar şi Negrilă care se zbenguia ca niciodată în jurul Adnanei, nemailăsînd-o să răsufle cît era ziua de mare, începu de la o vreme să se înmoaie, să se oprească locului cîte o clipă, adulmecînd obosit aerul umed şi aruncînd oamenilor priviri neliniştite; aşa stînd faptele, apoi plecarea trebuia grăbită, pînă ce cîinele nu începea să dea semne de turbare.

Oamenii munciră două zile pe frînte, îmbarcară apă, provizii, mai cu seamă fructe şi legume, căci din celelalte mai aveau încă destule, şi-n a treia dimineaţă se aflau la drum spre Rio de Janeiro. Drumul acesta decurse în linişte, fără nici o peripeţie, pînă… Vîntul, aproape tot timpul de la nord, nu cerea echipajului decît să mute arareori ghiurile cînd într-un bord, cînd în celălalt, fără să schimbe nici o pînză – şi, împreună cu curentul cald al Braziliei, îi ajuta Speranţei să străbată zilnic 140, 180 şi chiar 200 de mile.

Corabia naviga la 5–6 mile de coastă, pe care numai arareori o pierdea din vedere, de obicei după-amiezile, cînd soarele îmbrăca ţărmul într-o lumină atît de orbitoare, încît îl topea, făcîndu-l să dispară în albastrul oceanului şi al cerului.

Uneori, cu toată depărtarea, ajungea pînă în larg zumzetul acela al pădurilor, mai puternic decît glasurile blînde acum, ale mării.

Curînd după prînz, şi asta mai în toate zilele, cerul se acoperea de nori, ca la o poruncă, întocmai cum s-ar fi tras peste el o grea perdea cenuşie – şi un ceas, sau două, de sus se prăvăleau torente de apă, fără nici o prevestire. Iar după ce înceta ploaia, la fel de brusc pe cum venise, văzduhul se umplea de lumini strălucitoare, cerul părea mai curat şi mai albastru decît înainte – şi deasupra pădurilor se ridicau aburi ca din nişte uriaşe cazane sub presiune.

Anton Lupan ştia, din cărţile cercetate pe vremea cînd pregătea călătoria, că în aerul fierbinte al tropicelor, o ploaie, obişnuită, aşa cum cad ploile prin părţile noastre, s-ar fi evaporat în văzduh, înainte de a atinge pămîntul.

Trebuiau acele adevărate torente ca să învingă arşiţa şi – ajungînd jos, să îndestuleze pădurea. Un ceas după ce se limpezea cerul, jos nu mai vedeai urmă de ploaie, dar copacii foşneau mulţumiţi, cu frunzele aburinde, în timp ce rădăcinile lor pulsau ca nişte artere, sugînd într-una, nesăţioase, umezeala din adîncul pămîntului.

Pe puntea Speranţei, apa se zvînta tot aşa de repede, ridicînd fuioare de aburi în lungul catargelor şi pe pînze…

În ziua de 15 octombrie, îndată după o asemenea ploaie, goeleta intra în portul Bahia şi nu zăbovea aici decît timpul trebuitor ca Anton Lupan să cerceteze registrul Căpităniei. Nu era ciudat şi totuşi el încercă o nouă dezamăgire, aflînd că L’Esperance nu intrase în portul acesta. Dar iată că nu se ştia de ea nici la Rio de Janeiro, unde Speranţa ajunse la 21 ale lunii. Nici acum nu găsi căpitanul motiv să se mire, cu toată nemulţumirea pe care şi-o simţi în suflet; probabil Pierre Vaillant navigase de-a dreptul la Montevideo.

― Vira ancora! Sus pînzele!… Spre sud, Gherasime!

Îndreptîndu-se spre marele port al Uruguaiului navigară ca şi pînă acuma, în lungul coastei, pînă la insula San Sebastian, de unde puseră capul pe Santa Catherina – de data asta lăsînd ţărmul departe, în dreapta – şi dăruindu-se oceanului în întregime. Vîntul bătea din aceeaşi parte într-una, cu rare încercări de furtună – şi corabia continua să înainteze, deşi de la o vreme în mersul ei se simţea mare încetinire.

Micile întîmplări ale acestei cruciade poate nici n-ar mal trebui povestite, deoarece ele nu aduc nimic nou în viaţa corăbierilor. Din Jurnalul de Bord