Cărți «Toate panzele sus! descarcă topuri de cărți gratis pdf 📖». Rezumatul cărții:
― E timpul să-i radem barba, Gherasime! zise Anton Lupan, sfătuindu-se cu nostromul. Mai bine să întîrziem o zi aici, decît să pierdem două săptămîni pe drum, pînă la Montevideo.
― Da, domnule, treaba ar fi bună, numai că o să ne coste multe parale!
Căpitanul rîse, bătîndu-l pe umăr:
― Şi dacă nu ne-o costa nici o centimă?
― Am să zic că eşti făcător de minuni, domnule!
Speranţa intră în canalul care desparte coasta Braziliei de insula Santa Catherina şi, după ce coborî pînzele, rămînînd numai cu focul şi cu trinca, îşi continuă drumul încet, pe lîngă ţărm pînă ce, în faţa satului Don Miguelo, căpitanul socoti că locul era foarte nimerit pentru ceea ce voia să întreprindă. Vîntul bătea de la nord, puternic, însă în canal, deşi umflate, apele clipoceau blînd, într-o legănare domoală. Satul Don Miguelo se vedea sus, pe coline, în fundul unui mic golf albastru, care făgăduia corăbierilor o bună primire. Ajungînd aici, căpitanul puse cîrma la dreapta, corabia se îndreptă încet spre plajă, şi merse aşa, spre uimirea şi teama echipajului, pînă ce se simţi sub picioare fîşîitul aspru al nisipului frecat de chilă.
― Ne punem pe uscat! strigă Gherasim.
― Asta şi vreau! răspunse căpitanul, nepăsător, ca şi cînd Speranţa ar fi rost căruţă, nu corabie.
Era curînd după răsăritul soarelui şi, după cum arătau tablele mareelor, la ora aceasta fluxul atingea limita maximă. Cîteva ore mai tîrziu, goeleta, sprijinită în proptele, puse din timp, ca să nu se lase pe o coastă, stătea ţeapănă, stingheră şi parcă speriată, cu carena pe jumătate afară din apă, în vreme ce oceanul continua să se retragă, lăsînd în urmă rîuleţe care-şi căutau întîrziate drumul, clipocind printre îngrămădirile de alge şi de cochilii răvăşite pe plajă.
Privită de jos, acum, după ce străbătuse Marea Neagră, Egeea, Mediterana, Marea Roşie şi Atlanticul şi adunase pe bordaj toate algele şi scoicile care voiseră să călătorească, sărmana corabie căpăta o înfăţişare monstruoasă şi totodată jalnică, semăna cu un uriaş animal marin mort şi aruncat la ţărm să se descompună. Totuşi, unele alge, cu flori albe şi negre crescute pe tije lungi, elastice, n-ar fi fost lipsite de graţie, dacă în ţesătura aceasta bizară n-ar fi colcăit, neliniştite de soarta lor viitoare, puzderie de vietăţi scîrnave, lipicioase, viermi puhavi şi crustacee hidoase, ca nişte caracatiţe, ca nişte monştri reduşi la o scară neprimejdioasă. Nu era de mirare că în ultima vreme Speranţa îşi pierduse viteza şi fusese escortată de toţi peştii oceanului, atraşi de această carenă murdară.
― Da, era timpul să-i dăm jos barba! Prea căram mulţi paraziţi, Gherasime! zise căpitanul, privind cu scîrbă viermuiala gîngăniilor marine.
― Unul singur parazit ajungeam! adăugă Ismail care tocmai avusese de lucru la Martin Stricland în cabină.
Acesta nu ieşi pe punte nici măcar acuma, cînd înţepeneala corăbiei şi zarva pornită în jurul ei pe plajă ar fi putut să-i stîrnească, dacă nu neliniştea, măcar puţină mirare.
Echipajul aruncă peste bord scara de frînghie, coborî pe nisip încă înainte ca apa oceanului să ajungă la chilă şi, învingîndu-şi sila, începu să cureţe cu raşchetele bordajul năpădit de scoici şi de alge. Cîţiva pescari care adunau stridii socotiră că ar face treabă mai bună ajutîndu-le corăbierilor, căci, într-adevăr, stridii puteau să culeagă peste nevoile lor, la alte refluxuri.
Scoicile înfipte în carenă nu s-ar fi dezlipit cu una, cu două, dar raşcheta, un fel de daltă cu buza îndoită, e în lumea lor ceea ce în lumea oamenilor ar fi, azi, carul de luptă. În faţa ei algele şi cochiliile săreau, prefăcute în fărîme, şi dedesubt scîndura rămînea curată, ca obrazul cel mai bărbos sub briciul bărbierului.
Pe la ora zece Speranţa îşi lepădase paraziţii, care zăceau alături, în purcoaie putrede Abia acum putea să se vadă limpede ce lest ticălos cărase după ea biata corabie!
Carena nu avea nevoie de nici o reparaţie, ci numai de o vopsea bună. Echipajul se puse pe lucru, şi la ora douăsprezece, cînd apele începură să crească iarăşi, goeleta proaspăt ieşită de sub pensulă lucea în soare, de parcă ar fi fost nouă. Nu trebuie să uităm că insula Santa Catherina, cuprinsă între a 27-a şi a 28-a paralelă sudică, se afla în apropierea tropicului, unde, sub adierea brizei calde, o vopsea, chiar dacă n-ar fi de calitatea cea mai bună, se usucă pe deplin în mai puţin de patru ore.
Înainte de căderea nopţii, oceanul retrăgîndu-se a doua oară şi apa uscîndu-se pe bordaj ca pe o rufă pusă la soare, întinseră încă un strat de vopsea peste primul, desăvîrşind ferchezuiala.
Cum fluxul următor nu avea să vină decît dimineaţa, echipajul găsi prilejul să viziteze satul şi să intre în prieteşug cu locuitorii, mai toţi colonişti pripăşiţi prin partea locului abia în ultimele decenii. Cu tot numele iberic al acestei aşezări încîntătoare, cea mai mare parte a oamenilor aici erau nemţi şi limba germană se vorbea mai mult decît portugheza sau spaniola.
Coloniştii primiră cu prietenie şi căldură echipajul Speranţei, care aproape de miezul nopţii se întoarse la bord încărcat cu coşuri pline de provizii: unt, ouă, legume şi fructe. Gazdele îi însoţiră pe plajă unde aprinseră focuri, în jurul cărora rămaseră multă vreme, cîntînd cîntece aduse din cealaltă parte a oceanului, din nordul, din centrul şi din sudul Europei, bătrîna mamă a tuturora, care, în amestecul de limbi, de glasuri, de armonice, cimpoaie, mandoline şi chitare, îi contopea laolaltă, într-o singură familie, unită prin acelaşi blajin şi calm suflu de nostalgie.
Cînd plecară, apa oceanului acoperise o bună parte din plajă şi începuse să clipocească sub carena Speranţei.
În noaptea aceea echipajul dormi pe punte, ca într-o căruţă dejugată în marginea drumului – şi cu toate temerile care le neliniştise somnul, în zori corabia se legăna zglobie pe apele canalului, parcă bucurîndu-se că-şi lepădase trena murdară, Socotelile căpitanului nu dăduseră greş nici de data asta – şi astfel, puteau să înscrie în carnetul de cheltuieli o
