― Dar dacă fluxul ar fi fost în scădere, aşa-i c-am fi rămas zălog la Don Miguelo? întrebă Gherasim, cu o grijă tardivă.

― Aşa-i! recunoscu căpitanul. Atît că eu am ales anume o zi cînd ştiam că-i în creştere, nu în scădere. Ieri soarele a fost în conjuncţie cu luna – şi asta măreşte fluxul, cum se ştie prea bine.

Se ştie într-adevăr că apele oceanelor se umflă la ţărmuri şi apoi descresc, de două ori în douăzeci şi patru de ore, dînd naştere mareelor, datorite pe de o parte rotaţiei Pămîntului, pe de alta atracţiei exercitată de lună şi de soare. Cînd aceste două astre se află în conjuncţie sau în opoziţie, efectele lor magnetice se unesc şi ridică mai mult apele oceanelor.

De la San Miguelo navigaţia continuă, pe lîngă coastă, în cea mai deplină mulţumire. Două zile mai tîrziu, Speranţa lăsă graniţa Braziliei în urmă şi intră în apele Uruguaiului al cărui pavilion fu ridicat pe catargul din prova. Cu fiecare grad de latitudine, zăpuşeala tropicului se topea în unde şi o dată cu răcorirea vîntului, viaţa la bord părea mai dulce şi mai zîmbitoare.

Acum totul lucea iarăşi, ca într-o vreme, parîmele nu mai zăceau grămadă, pe punte, alămurile se frecau de trei ori pe săptămînă, iar echipajul se lua la întrecere cu bărbieritul, cu călcatul hainelor şi cu spălatul rufelor.

Acum, dimineaţa, cearceaful Adnanei apărea iar pe punte, şi în spatele lui, fata, cu părul înnodat în creştet, îşi îngîna iarăşi cîntecul din Siria, care într-o vreme unora le stîrnise serioase temeri. Acum, nu mai spunea nimeni nici o vorbă îndoită şi nimeni nu mai îndrăznea să arunce încotrova priviri bănuitoare, dar în sufletele lor, oamenii tot mai simţeau uneori ghimpele neliniştii.

Acum Anton Lupan stătea întins în hamac, la pupa, la cîţiva paşi de hamacul în care dormise Adnana – şi-i asculta senin cîntecul în a cărui nevinovăţie credea ca în Efemeridele astronomice, dar uneori tot mai clipea cu teamă, gîndindu-se la nefericitul Ulyse.

Haide, însă, să limpezim lucrurile, odată pentru totdeauna, ca să nu purtăm şi noi în suflet temerea şi îndoiala vreunuia din echipajul Speranţei; a lui Ismail, de pildă, care de la o vreme, la el în bucătărie, cînd nu-l vedea nimeni, îşi mîngîia temător mustaţa şi clătina din cap cu grijă. Să ştim, odată pentru totdeauna, că atît cît avea să dureze această călătorie, şi chiar după aceea, nimeni din oamenii noştri nu aveau să întîmpine vreo nenorocire, din pricina Adnanei. Primejdiile, dacă existau – şi s-ar fi putut oare să nu existe? – veneau de la alţii, de la Ismail bunăoară, cel mai îngrijorat în clipa de faţă de înrîurirea nefastă a nevinovatei sirene.

Într-una din aceste zile se întîmplă doar o ciudăţenie, care însă nu însemna o primejdie pentru nimeni.

Speranţa naviga la cîteva mile de coastă, îndreptîndu-se spre Montevideo, cînd Mihu, care era de veghe, strigă, arătînd cu mîna în largul oceanului:

― Domnule, ia uite! Ce-o fi acolo?

În babord, la două-trei sute de metri, apele fierbeau, în zvîrcolirea unei dihănii furioase.

― Oare să fie o balenă?

Oamenii se îngrămădiră lîngă parapet, încercînd să dezlege această ciudăţenie.

― Nu poate fi balenă, spuse Anton Lupan, uitîndu-se cu ocheanul. Mai degrabă cred că-i un rechin.

― Dar de ce se zbate?

― Poate că-i rănit; da, aşa pare. Uite-l că vine încoace!

În zvîrcolirea ei furioasă, dihania se răsucise deodată în loc, lovind apa cu coada şi acum se îndrepta spre goeleta noastră, cu atîta dezlănţuire, încît ai fi zis că-i turbată.

Deşi nu avea timp de pierdut, căpitanul hotărî să oprească.

― Prova în vînt! îi porunci cîrmaciului, Băieţi, pregătiţi un harpon şi fiţi gata să coborîţi barca!

Speranţa făcu o voltă largă şi îndată se opri, fluturîndu-şi velele, cu vîntul din faţă. Între timp, ciudata vietate se apropiase, fără să-şi schimbe drumul, ca şi cînd ar fi vrut să satisfacă, fără greutate pentru ei, curiozitatea căpitanului şi a echipajului.

― Gherasime, fii gata cu harponul! strigă Anton Lupan, dîndu-şi seama că în curînd dihania va atinge bordajul.

Era un rechin, într-adevăr, şi continua să se zbată, ca şi cînd ar fi avut în trup o rană de moarte, deşi în urma lui nu rămînea nici cea mai mică dîră de sînge pe faţa oceanului.

Ajuns la cîteva zeci de metri, monstrul se răsuci deodată, făcînd calea întoarsă.

― Să coborîm barca, domnule!

― Degeaba, n-o să-l ajungem. Ia uite-l cum goneşte, parcă l-ar mîna necuratul!

Rechinul se îndepărta, în aceeaşi zvîrcolire turbată, cu toate că, după semne, îşi mai pierduse din vlagă. Curînd se topi între valurile albastre şi căpitanul, dezamăgit, hotărî să pornească mai departe. Dar chiar în clipa cînd voia să dea porunca trebuitoare cîrmaciului, Mihu, cel cu ochii mai ageri, strigă încă o dată:

― Domnule, ia uite! Se întoarce!

Nu se înşelase musul, monstrul se ivise iarăşi, apropiindu-se, continuînd să se zvîrcolească, însă din ce în ce mai istovit, abia mai putînd să brăzdeze apa. Ajungînd în preajma Speranţei, umbra ei, care îl întorsese din cale prima dată, îl sperie iarăşi şi el vru să facă iarăşi calea întoarsă, dar nu izbuti să mai găsească un drum, ci prinse să se învîrtească pe loc, pierzîndu-şi din ce în ce mai repede vlaga rămasă.

― Coborîţi barca! porunci căpitanul, încredinţat că nu-l vor mai pierde de data asta.

Cîteva minute mai tîrziu, cînd fură în preajma lui, rechinul făcea ultimele mişcări neputincioase.

― Şi totuşi, n-are nici o rană! observă Anton Lupan, mirîndu-se foarte.

― Dar asta ce-o mai fi? întrebă Gherasim, care îşi pregătise zadarnic harponul şi stătea aplecat peste copastia bărcii, ca să-l împlînte dintr-o lovitură dibace.

Monstrul stătea întins pe o parte şi încă se mai zvîrcolea, cu mişcări neputincioase. Însă nu aceste mişcări stîrniseră mirarea cîrmaciului: o altă zvîrcolire se simţea în pîntecele fiarei, ca şi cînd ar fi fost înăuntrul ei un vulcan gata să izbucnească, un buboi uriaş fierbîndu-şi coptura, căutîndu-şi prin piele drumul pe unde să ţîşnească.

Şi oamenii din barcă – Anton Lupan, Gherasim, Ieremia, plutaşul – văzură deodată pielea umflîndu-se într-o parte, crescînd ca un muşuroi de cîrtiţă, în timp ce rechinul, istovit, încerca zadarnic să se mai zbată. Şi pînă ce vreunul din oameni să se dumirească, pielea întinsă plesni, lăsînd să ţîşnească afară un