şuvoi de sînge care înroşi apa oceanului. Nu era coptură, ci sînge proaspăt, dar curgea într-adevăr ca dintr-un buboi umflat peste măsură, părînd că niciodată n-o să se mai sfîrşească. Şi în timp ce rechinul îşi dădea duhul, întins pe o parte, din rana proaspătă se ivi, sfîrtecînd carnea şi coastele, ca să-şi facă toc afară, botul fioros al unei dihănii şi mai ciudate.

― E un diodon! strigă căpitanul.

Se dumirise abia cînd văzuse botul acela îmbucătăţind pielea ca o maşină de tocat carne: îşi amintise, dintr-o carte, mărturiile unui om de ştiinţă, doctorul Allan of Forres, ale cărui observaţii le lua drept temeinice chiar Darwin.

Pînă se spună el încă o vorbă oamenilor, ciudata vietate se ivi întreagă din tunelul săpat în carne şi-n coaste – un soi de peşte lunguieţ ca tiparul, nu mai mare de două-trei şchioape. Îndată ce se văzu afară, evadatul, fără să ţină seama de martorii aflaţi foarte aproape, prinse să se înfoaie, ca broscoiul din fabulă, trăgînd în el aer şi apă, pînă ce din lunguieţ se făcu rotund, să fi zis că-i o minge umflată. Şi, înainte ca vreunul din oameni să se dezmeticească, să întindă asupra lui harponul sau cangea, învingătorul se răsturnă pe spate şi aşa, cu burta rotundă în aer, se îndepărtă repede, înotînd în linie dreaptă.

― Ce-a fost asta domnule? izbuti să întrebe în sfîrşit cîrmaciul.

Anton Lupan îl lămuri, lămurindu-i totdeodată şi pe ceilalţi, spunîndu-le ceea ce ştia şi el din carte. Diodonul, acest peşte lunguieţ, întîlnit pe lîngă ţărmurile America, poate să înghită după voie, atît aer şi atîta apă, încît să-şi schimbe forma pînă la a nu-l mai recunoaşte. Dar nu asta este însuşirea lui cea mai ciudată, ci puterea fălcilor, adunată cu învrăjbirea pe care poate s-o dovedească atunci cînd simte moartea aproape. De altfel, oamenii avuseseră dovada în faţă.

― Ca să vezi! se minună cîrmaciul. O vietate de două şchioape, să răpună dihania asta!

― Da, Gherasime, numai să nu crezi că l-a dat gata aşa, dintr-o dată. Cine ştie de cîte zile tot rodea el acolo, sfîrtecînd coastele! Ia uite, mai curge sînge şi acuma; pesemne i s-au golit toate vinele în pîntece; de mult timp se chinuia rechinul, altfel n-ar fi murit aşa, în faţa noastră, ca o găină tăiată!

― Oricum, domnule, ce-a vrut, a găsit, dihania! Se cheamă că şi-a primit pedeapsa!

Speranţa nu mai zăbovi în locul acela unde se întîmplase fapta sîngeroasă, unde David învinsese încă o dată pe Goliat, dovedind nestatornica putere a uriaşilor.

Cu carena curăţată de alge şi proaspăt vopsită, goeleta nu făcea niciodată mai puţin de 150 de mile pe zi în săptămîna aceea de navigaţie, aşa că, la 2 noiembrie se afla ancorată la Montevideo, cu mult înaintea unor vapoare care plecaseră o dată cu ea de la Rio de Janeiro.

Ciudat însă – şi ciudăţenia asta începea să tulbure mai adînc sufletul căpitanului –L’Esperance nu fusese văzută nici aici, nu era trecută în registrul Căpităniei. Să fi mers Pierre Vaillant fără escală pînă în strîmtoare, la Punta Arenas? Greu de închipuit, mai cu seamă că ar fi însemnat să înfrunte vremea aşa de aspră a iernii. Să se fi adăpostit în vreunul din porturile următoare, la Bahia Blanca, în golful San Mathias sau la San Jorge? Asta n-ar fi fost de mirare, la un corăbier care doreşte să fie cît mai aproape de gura strîmtorii, ca să pornească neîntîrziat mai departe, o dată cu venirea verii. Dar ca să te duci aşa de departe fără nici o escală, cînd nu te zoreşte nimeni, avînd în faţă lungile luni ale iernii, i se părea o faptă de neînţeles lui Anton Lupan, aşa cum i se va părea şi cititorului.

Oricum însă, el hotărî să pornească mai departe fără întîrziere, luînd drumul de-a lungul coastei, ca să cerceteze toate porturile şi golfurile aflate în cale.

Totuşi, după socoteala lui, Montevideo era ultimul loc potrivit unde se puteau face pregătiri în vederea timpului aspru pe care aveau să-l întîmpine în strîmtoare. Trebuiau cumpărate haine călduroase, pentru toată lumea; de asemenea trebuia să se pună sobe în cabine, dar toate aceste nevoi nu luară mai mult decît o zi plină. Martin Stricland, în seama căruia intra cheltuiala, iscăli cecul fără nici o împotrivire; acest personaj afurisit arăta mult mai puţină grijă banilor, decît sticlelor sale cu whisky.

― Unde este patagonezul meu? întrebă, după ce termină cu iscălitura.

Gherasim, căci el avea grija cumpărăturilor, împături cecul, apoi ridică sprîncenele, cu mirare:

― Care patagonez, domnule?

― Bucătarul vostru, Hanibal, sau cum îl mai cheamă!

― Ismail! Dar nu-i patagonez, ci turc de pe malul Bosforului. Dacă vă trebuie un patagonez, o să vi-l putem găsi uşor, după o săptămînă, fiindcă tocmai ne îndreptăm spre Patagonia.

Martin Stricland deschise un ochi:

― Da’ tu de unde ai învăţat geografie?

― Să lăsăm asta, domnule!

― Atunci trimite-l încoace pe turcul acela!

― Ismaile! strigă Gherasim, ieşind pe punte. Vezi că te cheamă stăpînă-tu! Hai, du-te fuga şi-i varsă…

Ia-l însă pe bucătar de unde nu e.

― Mă, care l-aţi văzut pe Ismail, fir-ar Coranul lui să fie?!

În acest timp Ismail, gătit de sărbătoare, cu turban nou de mătase indiană, se plimba fudul pe străzile oraşului, unde, deşi amestecul de naţii ducea la un amestec de straie dintre cele mai ţipătoare, un turban, cu totul neobişnuit în America Latină, nu putea trece nebăgat în seamă. După o oră de plimbare, bucătarul Speranţei ducea în urma sa pe toţi ştrengarii şi toate haimanalele din Montevideo, dornice să petreacă fără o centimă.

Astfel însoţit de această gloată gălăgioasă, veselă şi fără nici o grijă, Ismail ajunse într-o mică piaţă, înţesată de lume, negîndindu-se nici măcar în treacăt că el unul ar fi avut şi altele de făcut, nu ca tînăra sa escortă pusă pe veselie.

― Poftiţi senor, poftiţi senora, licitaţia începe! striga, de pe o mică estradă care-l ridica deasupra mulţimii, un cabalero cu mustaţă subţire, neagră, învîrtindu-şi pe deasupra capului uriaşa-i pălărie de catifea albăstrie.

În lumina soarelui de pe a 35-a paralelă, pălăria scotea ape gălbui-roşcate, de parcă ar fi fost suflată cu aur.

Cabalerul acesta, îmbrăcat într-o tunică fără mîneci, cu două tăieturi prin care-i ieşeau braţele, trădîndu-i originea navareză, vorbea cea mai curată şi