mai năvalnică limbă spaniolă pe care o auzise Ismail vreodată, în escalele lui la Valencia, la Alicante sau la Barcelona. Astfel că bucătarul Speranţei îşi făcu loc prin mulţime, pînă ce ajunse în faţă, nu din dorinţa de a vedea ce se vinde, ci vrăjit de tumultuoasa muzică din limba vînzătorului.

― Poftim, efendi! strigă acesta plin de curtenie, cînd văzu turbanul profetului zbătîndu-se în mulţime. Priveşte, efendi, ce minunăţie! Dumnezeu e mare, dar Allah îl întrece! Iată maşina care cîntă şi vorbeşte, în orice limbă, după dorinţa fiecăruia.

Ismail, care umblase prin multe porturi şi cunoştea fel de fel de pezevenghi de toate naţiile, clătină din turban, cu îndoială, ca unul ce fusese păcălit de multe ori în viaţă pînă să-şi capete înţelepciunea – şi, băgîndu-şi mîinile în buzunarele şalvarilor, făcu încă un pas înainte, hotărît ca, orice ar fi să fie, să-i rîdă în nas şarlatanului.

― Senor şi senora! continua acesta, în aceeaşi limbă tumultuoasă. Deoarece în mijlocul nostru se află un adevărat fiu al profetului, îngăduiţi-mi ca în cinstea lui, miraculoasa mea maşinărie să cînte o dulce melodie de pe malul Bosforului!

Ismail clătină din cap iarăşi, cu mai multă îndoială, dar nu se îndură să plece, lucru care l-ar fi scutit de multe belele şi pe el, şi echipajul Speranţei.

Tot vorbind, cabalerul se aplecă deasupra unei mese aflate pe estradă şi începu să învîrtească mînerul ciudatei maşinării puse în vînzare. Aceasta era o cutiuţă de tablă, care, afară de unele marafeturi cu rosturi nelămurite, semăna cu o rîşniţă de rînd, cum în Stambul găseşti la toţi cafegiii.

― Iată, senor şi senora, iată efendi, ultima născocire a domnului Edison, adusă cu multă trudă tocmai de la Filadelfia. E singura maşină vorbitoare care a ajuns la Montevideo, căci pînă acum domnul Edison nu a fabricat decît cinci exemplare, unul pentru preşedintele Statelor Unite, altul pentru regina Angliei, ai treilea pentru papa de la Roma, al patrulea pentru sultanul Turciei; al cincilea, după cum vedeţi, se află aici în faţa dumneavoastră. Acum senor şi senorita, faceţi linişte să auziţi glasul fonografului, maşina care cîntă şi vorbeşte, minunea secolului al XIX-lea, şi-a tuturor secolelor!

Bucătarul Speranţei aruncă vecinilor priviri neîncrezătoare, dar mai făcu un pas înainte, pînă ce ajunse lîngă masa cabalerului. Acesta luă dintr-o lădiţă aflată alături o cutie de carton, lunguiaţă; din cutie scoase, umblînd cu nespusă grijă, un cilindru gălbui, să fi zis că-i un sul de ceară, şi-l înfipse pe un ax, făcut la măsură, care ieşea dinăuntrul maşinăriei. Pe urmă trase o piedică, potrivi pe sulul de ceară un marafet care aducea cu un ceasornic, numai că din el pornea o pîlnie mare cît pălăria cabalerului, sulul începu să se învîrtească şi în clipa următoare…

În clipa următoare Ismail simţi că i se taie picioarele. Stambulul era departe, ştia limpede că doar plecase de acolo acum douăsprezece luni de zile – dar deodată i se păru că timpul trecut, şi arhipelagul şi Mediterana şi oceanul nu fuseseră decît un vis, din care se trezea acum, acasă, sub umbra chiparosului, în sunetele dulci cu care Laleli îşi începea gazelul. Piaţa începu să se învîrtească repede, cerul se întunecă, lăsînd să se vadă mii de stele, soarele se făcu palid, ca luna – şi murmurul de uimire al mulţimii semăna cu foşnetul tainic al sicomorilor, în vreme ce glasul, pornit de colea, dintr-o fereastră tainică, de sub un văl miraculos, care topea depărtările, ai fi zis că-i însuşi glasul gingaş ai Laleliei.

― Ascultaţi, senor şi senora! vorbea, într-o şoaptă ademenitoare cabalerul. Acesta este un gazel oriental autentic, pe care domnul Edison l-a imprimat special, la comanda sultanului!

Poate cineva din mulţime ar fi putut să se îndoiască de vorbele sale – Ismail însă cunoştea gazelul şi nu trebuia să-i spună nimeni că numai un glas de pe malul Bosforului putea să scoată sunete atît de dulci, atît de fermecătoare. Cîteva clipe bucătarul stătu ţeapăn, cu luna, stelele şi chiparosul din grădina Laleliei, apoi îşi scutură capul, mai-mai să-i cadă turbanul, şi rămase prostit, cu ochii cît cepele la cutia năzdrăvană.

― Ţi-a plăcut, efendi? întrebă cabalerul, la sfîrşitul gazelului.

Ismail, deşi încă sub puterea vrăjii, clătină din cap, hotărît să nu mistuie nici o pungăşeală.

― Estem scamatorie! zise, silindu-se să răspundă, pe cit îl ajutau puterile, în limba cabalerului şi pocind-o, ca pe-a tuturor ghiaurilor.

― Nu-i nici o scamatorie, senor şi senora, dar e într-adevăr o mare minune. E maşina vorbitoare a lui Edison. Iată, cine nu crede, să vină în faţă şi va vedea că nu-i o înşelătorie, ci cel mai mare miracol pe care l-a cunoscut lumea.

Bucătarul Speranţei sări pe estradă, privi bănuitor sub masă, apoi se ridică pe vîrfuri, cercetă fonograful pe toate părţile, îl ciocăni, îşi vîrî nasul în pîlnie şi la urmă zise, încă îndoit, dar în prada unei tulburări fără margini:

― Mai cîntam o dată gazelul!

Nu, nu putea fi o pungăşie, dar era o minune, cum spunea cabalerul, căci glasul nu pornea din altă parte, ci numai dinăuntrul cutiei, răspîndindu-se limpede asupra pieţei, ca şi cum pîlnia miraculoasă unea Montevideo cu Stambulul.

― Cît costam? întrebă bucătarul, în prada beţiei.

― Se vinde la licitaţie, efendi! Poftiţi, senor şi senora, licitaţia începe de la zece pesos, zece pesos de aur, pentru maşina cîntătoare a domnului Edison.

Prin mulţime trecu un murmur de uimire. Cu zece pesos se putea cumpăra un cal de rasa cea mai bună.

― Licitaţia se deschide cu zece pesos! continuă să strige cabalerul, aruncînd priviri în anumite părţi prin mulţime.

Urmă o scurtă tăcere, în care timp Ismail încerca să-şi dea seama ce înseamnă zece pesos, în franci, în drahme sau în lire otomane. Înainte însă de a ajunge la vreo limpezire, un cabalero cu hainele cam ponosite îşi aruncă poala mantiei pe umăr şi făcu semeţ un pas înainte.

― Unsprezece, senor! strigă, ridicînd ca pe o spadă, bastonul subţire.

― Doisprezece! sări bucătarul, lăsînd baltă socotelile. Lumea întoarse capul spre dînsul, într-un murmur de uimire mai viu decît primul. Ismail însă nu mai vedea şi nu mai auzea pe nimeni, sub vraja maşinăriei care-i cîntase gazelul.

― Cincisprezece! răsună, semeaţă, vorba de adineauri.

― Douăzeci! gîfîi bucătarul, aruncînd o privire zdrobitoare străinului care-i stătea în cale cu