― Douăzeci şi cinci, senor! stărui acesta, ridicînd iarăşi bastonul.

Peste un sfert de oră, Ismail îşi scosese turbanul şi îşi ştergea ameţit năduşeala de pe frunte. „Ce caută pezevenghiul ăsta?” îşi zicea, scos din fire. „De ce vrea să-mi ia gazelul?”

― S-a oferit cincizeci de pesos, senor şi senorita! strigă cabalerul cu maşinăria. Cine vrea să liciteze, mai are încă vreme. Cincizeci de pesos o dată, cincizeci de două ori… cinci…

― Cincizeci şi cinci! răcni Ismail, mototolindu-şi turbanul.

Vrăjmaşul său ridică bastonul şi vorbi calm, ca şi cînd ar fi oferit roşcove, nu bani grei de aur:

― Şaizeci de pesos, senor!

― Şaizeci de pesos o dată, şaizeci de două ori…

Două ceasuri mai tîrziu, Ismail trecea schela, pe puntea Speranţei cu fonograful în braţe, în timp ce cabalerul care i-l vînduse rămînea pe chei, ţeapăn, încruntat, aruncînd în jur priviri bănuitoare.

― Pe unde umbli, păcătosule! strigă Gherasim, ieşind în întîmpinarea bucătarului. Nu ştiai că plecăm astă-seară? Vezi că de azi-dimineaţă strigă stăpîn-tu după tine!

Ismail aşeză cu mare grijă fonograful deasupra bocaportului, se îndreptă anevoie de şale şi drept răspuns întrebă, ştergîndu-şi năduşeala:

― Estem aici căpitanul?

Nu numai căpitanul se afla pe bord, ci întreg echipajul, care făcea ultimele pregătiri înaintea plecării.

― Ce-i, Ismaile? întrebă Anton Lupan, ieşind de sub punte, cu o hartă în mînă.

Bucătarul îşi lăsă ochii în jos, plin de sfială.

― Domnule, cumpăram asta maşină care vorbeam şi cîntam gazelul.

― Un fonograf? Bravo, Ismaile!

― Nu suparam?

― Dimpotrivă, mă bucur foarte tare. Auzisem de această născocire a lui Edison, dar nu credeam că o să avem atît de curînd un fonograf la bordul Speranţei…

Cabalerul de pe chei tuşi, dînd semne de nerăbdare.

― Domnule, începu Ismail, copleşit de sfială, ca întotdeauna cînd era vorba de parale. Putem dam o sută de pesos?

Anton Lupan scăpă harta din mînă.

― O sută de pesos? Pesemne c-ai înnebunit, Ismaile! Ce vrei să faci cu ei? Asta-i o întreagă avere!

― Plăteam marafetul.

― O sută de pesos?

― Cîntam gazel, domnule!

― Cine-i şarlatanul care te-a tras pe sfoară? Cabalerul de pe chei tuşi iarăşi, înţelegînd, fireşte că vorbele acestea, spuse cu furie, îl priveau chiar pe dînsul.

― Bună ziua, senor! zise, salutînd pînă la pămînt cu pălăria lui cît ceaunul. Vă rog să-mi daţi banii, deoarece mai am şi alte treburi.

Căpitanul se apropie de schelă.

― Al dumitale este fonograful acesta, domnule?

― Nu, senor! răspunse cabalerul, salutînd a doua oară, cu buzele-i roşii trase spre urechi, într-un zîmbet subţire. A fost al meu, dar l-am vîndut acum o oră.

― Asta nu-i vînzare, ci curată pungăşie!

― Senor, vă rog să vă măsuraţi vorbele; pentru asemenea insulte vă pot băga la închisoare. Vînzarea s-a făcut la licitaţie publică, în văzul lumii. Nu-i aşa, efendi?

Anton Lupan luă fonograful de pe bocaport, gata să-l frîngă în mîini de furie.

― Poftim, domnule, ia-ţi înapoi scamatoria. Poate găseşti alt naiv, să-ţi dea o sută de pesos.

― Regret, senor! răspunse cabalerul, cu acelaşi zîmbet subţire. O licitaţie închisă nu se mai poate deschide. Dumnealui a dorit să aibă cu orice preţ fonograful şi l-a concurat pe secretarul preşedintelui, trimis de însăşi excelenţa sa să liciteze.

― Nu ai decît să-l cauţi pe secretar şi să-i oferi…

― Dumneata crezi, îi tăie vorba cabalerul, ofensat pînă în fundul inimii, dumneata crezi că preşedintele Uruguaiului va accepta să cumpere un bun refuzat de primul marinar care se opreşte la Montevideo? Vă poftesc să-mi daţi numaidecît banii, altfel voi fi nevoit să mă adresez judecătorului şi să cer daune care ar putea întrece chiar preţul vînzării. Am destui martori cu care să-mi apăr interesele!…

O sută de pesos făceau, la data aceea, peste două mii cinci sute de franci, adică totalul sumei depusă la Banca Franţei de Martin Stricland, în contul întregului echipaj al Speranţei. Pentru aceşti bani oamenii se luptaseră cu maurii, suferiseră zăpuşeala şi nisipul armatanului, înfruntaseră uraganul, fuseseră la un pas să moară de sete în mijlocul oceanului, ca să nu pomenim decît primejdiile cele mai grele, lăsînd la o parte truda îndelungată a fiecăruia.

Anton Lupan adună oamenii şi se sfătuiră cum să iasă din greaua încurcătură în care-i băgase bucătarul. Nu existau decît două căi de scăpare: ori să-şi dea fiecare economiile, pînă la ultima centimă, ori să-l lase pe Ismail la Montevideo, în mîna judecătorului, să-şi ispăşească greşeala pe propria lui piele.

Fireşte că nimeni nu era bucuros să se ştie la mii de mile de ţară, fără o leţcaie pusă deoparte pentru cine ştie ce grea încercare; dar tot atît de adevărat este că nimeni n-avea inimă să-l lase pe unul de-al lor, fie el cît de păcătos, în închisorile Uruguaiului.

Speranţa trebui să-şi amîne plecarea, deşi Anton Lupan, pentru motivul ştiut, n-ar fi vrut să mai întîrzie nici o oră într-un port unde nu avea ce face. Cabalerul se învoi să aştepte pînă a doua zi dimineaţa, după ce luă asupra sa, drept garanţie, actele corăbiei şi cărţile de marinar ale tuturor oamenilor.

În tot timpul care se scurse de la această hotărîre pînă a doua zi, înaintea plecării, Ismail rămase ascuns în hambar, înghesuit în culcuşul lui, cu faţa la perete, strîngînd în braţe maşina năzdrăvană, dar neîndrăznind s-o pună în funcţiune, deşi ardea de nerăbdare să asculte gazelul. Drept urmare, pe lîngă celelalte necazuri, echipajul trebui în seara aceea să rabde de foame; să rabde poate nu-i tocmai vorba cea mai potrivită, căci nimănuia nu-i ardea de mîncare.

Spuneam mai adineauri că o corabie care merge de la Pernambuco la Capul celor Unsprezece Mii de Fecioare se poate opri la Rio de Janeiro, la Montevideo – mă rog, chiar şi în alte porturi întîlnite în cale, dar nu are ce căuta la Buenos Aires, dacă nu vrea să-şi piardă vremea de pomană.

A doua zi, la timpul cînd Anton Lupan se afla la Bancă, luptîndu-se să scoată banii, Martin Stricland îşi aminti că din ajun, cînd îşi exprimase această dorinţă, încă nu vorbise cu bucătarul. De aceea se ridică în capul oaselor şi începu să bată în spirai cu bastonul.

― Ce doreşte domnia-voastră, domnule? întrebă Gherasim, adresîndu-i-se după cum prevedea punctul J al contractului încheiat între pasager şi căpitanul Speranţei.

― Trimite-l încoa’ pe… Cum îi spune? – că am uitat iarăşi.

― Poate pe Ismail; el are grijă de domnia-voastră, domnule.

Ceva mai tîrziu, bucătarul stătea bosumflat în faţa lui Martin