― Cît whisky mai avem? Adă inventarul!

Martin Stricland deschise un ochi şi cercetă hîrtia pe care Ismail însemna sticlele scoase din magazie, pe urmă închise ochiul şi deschizîndu-l pe celălalt, numără, cu o iuţeală uimitoare, sticlele goale, aşezate stivă sub pat. Socoteala era bună, în măsura în care numărul sticlelor scoase din magazie se potrivea cu numărul sticlelor goale. Dar, cu prilejul acestei cercetări, ciudatul pasager constată, cu spaimă, că provizia făcută la Marsilia nu corespundea nevoilor sale reale.

― Unde ne aflăm? întrebă, deschizînd amîndoi ochii, lucru care se întîmpla prima oară de la întîlnirea cu uraganul.

― La Montevideo, răspunse bucătarul. Martin Stricland făcu un gest de desperare.

― La Montevideo! Per Baco! Am băut odată whisky aici şi am crezut că-i sifon întărit cu sodă caustică şi subţiat cu sare-amară!

În clipa aceea, Anton Lupan intră în cabină, lac de năduşeală.

― Ei, Ismaile, am terminat cu cabalerul tău, dar să ştii că ne eşti dator din cap pînă în picioare.

― Plăteam, domnule! răspunse bucătarul, aruncîndu-i o privire recunoscătoare. Munceam, căram… Plăteam!… Vream ascultam gazelul?

― Lasă, altă dată; acum du-te sus, că ne pregătim de plecare.

― Care va fi prima escală? întrebă Martin Stricland, chinuit de gîndul băuturii.

― Nădăjduim să nu mai oprim în nici unul din porturi, pînă în strîmtoare, decît cel mult cîte o jumătate de oră.

― Per Baco!… Am o rugăminte la dumneata, căpitane! Trebuie să mergem la Buenos Aires.

Ar fi fost oare cu putinţă ca Pierre Vaillant să se fi abătut pe la Buenos Aires fără să oprească la Montevideo? Şi la ce i-ar fi folosit acest ocol aşa de mare?

Cu toate argumentele potrivnice, în capul lui Anton Lupan se aprinse o scînteie chinuitoare… Drumul acesta, nepus la socoteală, însemna o întîrziere de trei-patru zile. Dar dacă, totuşi, L’Esperance trecuse pe la Buenos Aires şi-i afla urma tocmai acolo?

― Per Baco! răspunse el, cu vorba pasagerului.

Dacă la simţămintele lui mai adăuga şi chibzuiala practică a lui Gherasim, avea acum prilejul să recîştige banii pe care-i înhăţase cabalerul.

― Vom merge, domnule, dar, dat fiind că este vorba de un ocol destul de mare, va trebui să plăteşti echipajului o remuneraţie corespunzătoare cu munca lui suplimentară… Ismaile, cît crezi că ar putea să ceară oamenii?

― O sută de pesos! răspunse bucătarul, judecînd şi el cu capul lui Gherasim, judecată care de data asta se potrivea şi cu a căpitanului.

Şi-abia după ce spuse vorba, începu să clipească, repede, surprins de isteţimea lui spontană.

― O sută de pesos? Per Baco! Asta face şaptezeci de lire sterline. Căpitane, sînt cam scumpi oamenii dumitale!

Scumpi, dar ce poţi face, dacă vrei să mergi la Buenos Aires, singurul port din America Latină unde se găseşte un whisky ca lumea?

Ismail ieşi pe punte, mai fudul ca păunul.

― Per Baco, bre! strigă, pocnind din degete, în faţa oamenilor. Acum plecam Buenos Aires! Haidam!

Era atît de încredinţat că datorită lui echipajul cîştiga o sută de pesos, încît uitase cu desăvîrşire suta cealaltă, preţul gazelului.

Speranţa părăsi portul Montevideo în ziua de 8 noiembrie şi astfel, în loc să-şi continue drumul spre sud, puse capul la vest, îndreptîndu-se spre Buenos Aires.

Dar bucătarul n-avea de unde să ştie că va face în curînd cunoştinţă cu închisorile Argentinei, el, care scăpase ca prin minune de judecătorii Uruguaiului.

CAPITOLUL  XXIV

Închisorile Argentinei

Nu trebuie să cunoşti limba spaniolă ca să ştii ce înseamnă Buenos Aires. Deocamdată, echipajul, îmbulzit pe punte, nu simţea vreo mireasmă nouă, căci vîntul bătea dinspre nord-est, aducîndu-le aerul de la Montevideo, care le stătea în gît, ceea ce nu trebuie să ne mire.

Buenos Aires înseamnă, deci, Aer-Bun, aer plăcut!…

„De unde naiba aer bun?!” ar fi zis oamenii, dacă ar fi ştiut ce boli cumplite bîntuiseră în acest oraş, paradisul înşelător al nefericiţilor emigranţi! În 1871, adică unsprezece ani înaintea celor povestite aici, febra galbenă şi holera secerase la Buenos Aires 26.000 de vieţi omeneşti şi asta nu însemna că oraşul devenise imun. În schimb, emigrarea era mai puternică decît orice boli; zece mureau, o mie veneau în loc. Dacă în 1869, adică doi ani înaintea holerei, oraşul avea 180.000 de locuitori, douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu, locuitorii atingeau 700.000 şi numărul lor continua să crească, necontenit.

Buenos Aires înflorea prin strădania bancherilor londonezi. În 1882, Speranţa urma să acosteze în fundul estuarului, la un fel de ponton împotmolit în mîl; zece ani mai tîrziu, marile cargoboturi şi pacheboturi transatlantice găseau aici un port modern, bine dragat, cu diguri apărătoare, cu cheiuri largi şi cu docuri ca la New York, prilejuind un trafic de 300.000 tone lunar. Dar atunci goeleta românească naviga pe alt ocean…

Acum ea se îndrepta spre vest, străbătînd estuarul, posomorît şi cenuşiu de mîlul La Platei, în timp ce bucătarul stătea în hambar, aplecat peste fonograf şi asculta necontenit gazelul, visînd la îndepărtatul Stambul.

Estuarul La Platei este un golf adînc de peste două sute de kilometri, larg de patruzeci şi cinci, în care fluviul se varsă prin cîteva guri, formînd o deltă obişnuită, ca mai toate fluviile. Geografii socotesc că fluviul nu se termină la vărsarea lui în acest estuar, ci tocmai unde estuarul se pierde în ocean. Astfel că, în clipa de faţă, deşi navigau pe o apă căreia abia îi zăreau marginile, căpitanul scrise în Jurnalul de Bord:

„8 noiembrie. Ora 11 antemeridian, părăsit Montevideo cu aceeaşi încărcătură şi vechiul echipaj. Navigăm pe Rio de La Plata spre Buenos Aires, vest un cart spre nord, vînt din tribord, înapoia traversului, curent din pupa!”

Speranţa ajunse la Buenos Aires în dimineaţa următoare, nu mult înainte de răsăritul soarelui, adică atunci cînd abia se lumina, şi trase sondînd mereu, ca să nu se împotmolească în mîl, la un ponton primitiv, pus pe stîlpi, ca un debarcader sărăcăcios de pescari. Alături însă portul nou se lucra, aşa cum şi în oraş, semnul înnoirilor se vedea la fiecare pas.

Buenos Aires fusese croit de la început cu bulevarde drepte şi largi, care se încrucişau perpendicular, ca pe o vastă tablă de şah. Unele străzi însă, deşi înscrise în acelaşi paralelogram, fuseseră tratate mai puţin generos, de aceea, cu toată larga perspectivă care ţi