Dar ce-are a face! Dacă voiai să-ţi îndestulezi plămînii cu aerul mult lăudat, aveai la îndemînă douăsprezece pieţe mari, două promenade unde întîlneai, seara, lumea cea mai elegantă din toată America de Sud, precum şi cele două parcuri, Recoleta şi Palermo, unde într-adevăr miresmele copacilor înfloriţi justificau promiţătorul nume dat acestui oraş.

La timpul cînd goeleta românească sosea acolo, atît portul cît şi oraşul fierbeau, din trei pricini care n-aveau nimic de-a face una cu alta: prima, străzile se canalizau, a doua, soseau emigranţi din peninsula Iberică şi din Italia, iar a treia, o sumă de aventurieri, veniţi din toate colţurile Pămîntului, se pregăteau să plece spre sud, în Ţara de Foc, unde cică se găsea aur să-l strîngi cu lopata. Chiar guvernul republicii pregătea expediţii în acest scop, căci la urma urmei, poate avea mai multă nevoie de aur decît un particular.

Pe lîngă aceste trei pricini mari, lumea mai forfotea, dînd buzna spre prăvălia unui negustor, în Piaza General Lavalle, fiindcă acesta vestise sfîrşitul Pămîntului, prin ciocnirea lui cu o cometă, a cărei imagine pusese să-i fie pictată pe geam – şi îşi desfăcea marfa cu mare rabat.

Îndată ce se aruncă schela, Anton Lupan se repezi la Căpitănie, şi, cu toată ora nepotrivită, tot zgîlţîind uşa şi bătînd în geam, izbuti să trezească un slujbaş. Din păcate, registrul vaselor nu avea înscrisă nicăieri o goeletă franţuzească purtînd numele L’Esperance.

Căpitanul se întoarse pe bord, încruntat, întrebîndu-se de ce îşi făcuse nădejdi absurde – dar poate că era mai bine aşa, decît să fi plecat mai departe ducînd cu el remuşcarea că nu l-a căutat pe Pierre Vaillant pas cu pas.

În lipsa lui, Ismail debarcase, din porunca lui Martin Stricland şi, însoţit de Mihu, plecase în oraş. Într-un tîrziu, adică tocmai la ora cînd oraşul somnoros se trezea, izbuti să găsească prăvălia lui senor Barabal, pe Calle de Rivadavia, cum fusese învăţat.

Senor Barabal nu avea nici un neam în Scoţia, dar vindea cel mai bun whisky scoţian; nu era înrudit cu Scaraoţchi, dar pe lîngă whisky vindea cele mai solide sicrie de stejar. Butoaiele cu whisky se aflau în stînga prăvăliei, sicriele în dreapta; între ele rămînea o cărăruie pe care abia te puteai mişca. Nu-i o născocire: acest iscusit negustor a existat şi mulţi călători pomenesc de el, pînă pe la 1892, cînd i s-a pierdut numele, fie că şi-a strămutat negoţul aiurea, fie că a repauzat şi, după ce ani la rînd şi-a încercat whisky-ul, a trebuit, în fine, să-şi încerce şi sicriele de stejar.

Cînd deschise uşa prăvăliei, Ismail simţi că i se face părul măciucă în cap.

― Poftim, senor! îl primi negustorul, măsurîndu-l din ochi, ca şi cum ar fi vrut să-i ia înălţimea.

― Allah-Allah! îngăimă bucătarul, tremurînd ca trestia în faţa sicrielor, el care nu tremurase în faţa lui Spînu şi încă a altor piraţi.

În sfîrşit, ca să nu mai lungim vorba, după ce se dezmetici, Ismail cumpără, aşa cum îi poruncise stăpînul, şaizeci de lăzi cu whisky, a zece sticle fiecare, căci Martin Stricland nu avea încredere în whisky-ul din butoi, plăti cu bani peşin, urcă marfa într-un camion uriaş, pe care îl găsi la colţ, îl îndreptă spre port, sub privegherea lui Mihu, iar el porni să se plimbe prin oraşul scormonit de săpători.

― Nene Ismail! strigă musul, după cîţiva paşi. Vezi să nu întîrzii, că peste un ceas plecăm!

― Nu băteam la cap!

Băiatul ridică din umeri şi îşi văzu de drum, privindu-şi din cînd în cînd cizmele noi, care, în sfîrşit, nici nu-l strîngeau, nici nu-i erau largi.

Rămas singur, Ismail porni pe strada desfundată, sărind peste şanţurile făcute în vederea canalizării, uitîndu-se cu ifos la rarii trecători matinali şi aruncînd cîte o privire în vitrinele prăvăliilor care se ţineau lanţ. Aşa merse bucătarul, fără să se întîmple ceva demn de relevat, pînă aproape de gara centrală, cînd, aruncîndu-şi ochii într-o vitrină, rămase ţeapăn, cu mustaţa zburlită, ca şi cînd i-ar fi căzut o cărămidă în cap.

În vitrină se vedea, se vedea limpede, colea, la jumătate de pas cu mîner, cu ţilindru, cu pîlnia vopsită în cel mai frumos albastru de cobalt, o maşină de cîntat.

Bucătarul se frecă la ochi, îşi lipi nasul de geam, se ciupi de mînă să se încredinţeze că-i treaz, pe urmă deschise uşa şi se năpusti în prăvălie, spre spaima negustorului care era obişnuit cu muşterii năvalnici, dar nu chiar aşa de desperaţi.

― Senor, asta marafet cîntam? întrebă Ismail, pocind puţinele cuvinte spaniole pe care le cunoştea.

― Da, senor, este un fonograf.

― Şi cît costam?

― Cinci argentinos, senor, dar să nu vi se pară scump, căci numai vama şi transportul costă o mulţime de bani.

― Cinci argentinos?… În pesos, ca la Uruguai, cît făceam?

― Cam tot atît. Dacă-mi daţi cinci pesos, îl puteţi lua.

Din albastră, Ismail văzu pîlnia fonografului făcîndu-se roşie, pe urmă neagră, liliachie, vînătă – numai la prima culoare nu mai vru să vină neam.

― Per Baco! Cabalero am păcălit! Mare pezevenghi, siktir măgar!

Dar cum de nu-i dăduse prin minte ceea ce era mai important?

― Si gazel cîntam?

― N-am înţeles, senor; dacă vreţi să repetaţi!

― Aveam cilindru care cîntam gazel?… A-a-a-a, gazel, Istambul, sultan?

― Nu; avem însă Marsilieza, O Tannenbaum şi un marş…

― Dacă gazel n-aveam, rahat!

Ajuns în stradă, Ismail scuipă cu dispreţ pe trotuar, cum ar fi scuipat pe fonograful argentinian, şi porni mai departe, plin de mîndrie din vîrful cizmelor pînă în turban.

Se făcuse ceasul zece şi de unde pînă atunci străzile fuseseră mai mult goale, acum lumea se îndesa, şi pe un trotuar şi pe celălalt. După un timp bucătarul se pomeni înconjurat de o gloată gălăgioasă, fel de fel de oameni, femei, copii, bărbaţi – spanioli, portughezi, italieni, franţuji, fiecare vorbind în alt grai, unii mai frumos, alţii mai sărăcăcios îmbrăcaţi, dar toţi mergînd înfriguraţi în acelaşi pas.

Ca unul care ai fi zis că n-are nici un zor, Ismail se lăsă purtat de acest val, din ce în ce mai înţesat, pînă ce, dincolo de gara centrală, ajunse în marginea unui fel de maidan. Atîta lume adunată şi atîta însufleţire nu putea fi văzută decît la luptele de