Ismail îşi scoase turbanul şi, rotindu-şi-l pe deasupra capului, într-un gest larg, se adresă unui cabalero din stînga sa:

― Aici estem corida, senor, iertam întrebam?

Per Baco! Nu erau lupte de tauri, ci de cocoşi! Ismail cunoştea cocoşii numai de la bucătărie, nu bănuise că se pot şi lupta. Dar nu cumva cabalerul îşi bătea joc de el? Hai?

Bucătarul cumpără un bilet de doi centavos, din banii lui Martin Stricland, şi, înghesuindu-se prin mulţime, intră într-un mare cort circular, care avea în mijloc o arenă cu nisip, cum văzuse la circ, la Brăila şi la Galaţi, Stambulul fiind în această privinţă mult mai înapoiat. Allah-Allah! Cabalerul nu minţise! Erau lupte de cocoşi, cu adevărat!

E ciudat că luptele acestea nu vin dintr-o ţară cu oameni focoşi, cum vin cele de tauri, ci de undeva unde oamenii sînt recunoscuţi prin placiditatea lor – adică din Anglia. Şi e cu atît mai ciudat cu cît o luptă de cocoşi e mult mai sîngeroasă, într-un anumit fel, decît cea mai încrîncenată corida. Căci măsura nu trebuie să ne-o dea cantitatea de sînge vărsat, fireşte mai mare la un taur decît la un cocoş, ci furia, înverşunarea, sălbăticia cu care două vietăţi nevinovate se încaieră, se sfîşie, se ciopîrţesc şi se răpun, în ochii privitorilor îmbătaţi.

Cînd Ismail intră în cort, lupta începuse, se vede, mai demult; îngrijitorii tocmai ridicau din arenă un ghem de carne însîngerată, care, după cele cîteva pene rămase ici-colea, părea să fi fost chiar un cocoş. Învingătorul, la fel de ciopîrţit şi jumulit – şi nu cu mai multă viaţă în el decît celălalt, era prezentat mulţimii, de către proprietar, într-o dezlănţuire de strigăte, de aplauze şi huiduieli, care dovedea fierbinţeala poporului adunat.

Spaniolilor emigraţi peste ocean le-a fost mai uşor să împrumute cocoşii din Englitera, decît să care cu ei taurii sevilieni – însă asta n-a dus la o scădere a pasiunii lor, căci în curînd, luptele înverşunatelor zburătoare i-au cîştigat mai vîrtos decît cea mai sîngeroasă torida.

Tot făcîndu-şi loc cu coatele, Ismail ajunse pînă la parmaclîcul care despărţea arena de spectatori şi se înfipse cu ifos între doi cabaleros îmbrăcaţi amîndoi la fel, cu veste şi pelerine negre, cu pantaloni largi jos, strînşi pe mijloc sub chimire late, bătute cu ţinte de argint.

După ce îngrijitorii adunară fulgii şi penele risipite pe nisip, un alt cabaleros, pesemne directorul circului, veni în mijlocul arenei, ridică mîna spre a se face linişte, apoi vesti:

― Senor, senora, urmează disputa între Nelson, cocoşul Excelenţei Sale sir Percy, consulul Marii Britanii la Buenos Aires, şi Gracia d’Oro, al senoritei Michaela y Diaz, marchiză de Santa Fe.

Spectatorii izbucniră în strigăte şi fluierături, care le arătau mulţumirea. În tribună, cei doi proprietari se ridicară, se înclinară spre popor, consulul sărută mîna marchizei, apoi amîndoi făcură un semn, spre o perdea din fund. Managerii se iviră cu cocoşii în braţe şi trecură de jur împrejur, prin faţa parmaclîcului, dînd prilej doritorilor să-şi aleagă favoritul pe care vor paria.

Nelson era un cocoş alb, de mărimea unui curcan obişnuit, alb ca o ninsoare proaspătă, numai cu creasta roşie, singur simbol al măcelului care se pregătea. Cînd ajunse în faţa lui, văzîndu-i ciocul hrăpăreţ, ochii sălbatici şi ghearele ca de vultur, Ismail se trase un pas înapoi.

Gracia d’Oro avea penele lucioase, parcă nu suflate, ci turnate în aur greu – şi în mişcările cu care-şi rotea capul, cătînd învrăjbit în jur; nu se vedea nimic din graţia prevestită de un nume atît de frumos, ci o pornire de fiară, ceea ce pe Ismail iarăşi îl îngrozi.

După ce managerii sfîrşiră ocolul arenei, veniră la mijloc, unde îi aşteptau ajutoarele lor – şi împreună cu aceştia, trecură la punctul următor al ritualului sîngeros.

Bucătarul Speranţei, care văzuse multe în viaţa lui, scoase un strigăt:

― Allah-Allah!

Cei doi cabaleros din dreapta şi din stînga îi aruncară o privire mirată – şi nu răspunseră nimic, căci pregătirile din arenă îi interesau mai mult decît turcul dintre ei.

Ismail văzu limpede cum de picioarele cocoşilor, între gheare, se legau strîns, cu sfoară răsucită dibaci, nişte lame de oţel, lucioase, ascuţite şi ameninţătoare, ca vîrful cuţitului.

Alături, pe nisip se afla un mic ring circular, înalt de vreo patru palme, cu diametrul cam de două ori cît roata unei trăsuri. Spun ring circular, deşi ar putea să pară de prisos, dar din păcate s-au mai văzut şi ringuri pătrate, de pildă la box.

― Senor, senora, lupta începe! Cine doreşte să arbitreze, e rugat să poftească!

Vreo douăzeci de inşi săriră în aceeaşi clipă peste parmaclîc, dar numai primii doi care ajunseră mai repede fură opriţi; ceilalţi se îndepărtară, unii ruşinaţi, alţii ameninţînd cu pumnii şi vociferînd.

Între timp, managerii, tot mîngîind cocoşii, se aşezară de o parte şi de alta a ringului, apoi începură să-i asmuţă unul asupra altuia, fără să-i slăbească din mîini, spunîndu-le cuvinte întărîtătoare la urechi, ca nişte descîntece şuierate într-un grai necunoscut. În sfîrşit, după ce aşteptă destul, arbitrul făcu un semn şi managerii aruncară, amîndoi deodată, cocoşii în cerc.

Fiecare cocoş se luptă după temperamentul şi tactica lui: unii sînt mai iuţi, alţii mai greoi, unii mai năvalnici, ceilalţi mai prevăzători.

Gracia d’Oro şi Nelson se dovediră la fel de furioşi. Înainte de a cădea pe nisip, se prefăcură într-un singur ghem care prinse să se învîrtească vijelios, aruncînd o ploaie de pene, albe şi aurii pînă în parmaclîc. Deocamdată mulţimea aştepta, cu răsuflarea oprită, cu ochii înţepeniţi, fără să desluşească nimic în acest vîrtej. Pînă ce, deodată, ghemul se rupse în două bucăţi, proiectate afară din cerc. Cel doi manageri se repeziră, fiecare după cocoşul lui, să-l aducă la loc. Dar vai, abia acum văzu Ismail că Nelson nu mai era alb, ci roşu, parcă vopsit cu cîrmîz.

În jur lumea începu să se frămînte, agitînd pumnii, strigînd.

― Trei argentinos pe Gracia d’Oro! gîfîi cabalerul din stînga lui Ismail.

― Primesc şi mai pun încă trei! răspunse celălalt cabaleros. Trei argentinos pe Nelson.

― Pe Nelson? strigă alt cabaleros, mai din fund. Îi ţin eu, senor, dar să ştii că-i pierzi!

Ismail îşi rotea capul, de la unii la alţii, fără să înţeleagă limpede ce se întîmpla, căci