în acelaşi timp urmărea cu înfrigurare lupta cocoşilor. Deasupra ringului zburau pene roşii, în vreme ce dincolo de parmaclîc, pariurile se împleteau, la stînga, la dreapta, spre fund, ţesînd peste spectatori o plasă de argentinos în care bucătarul se îneca, năuc.

― Zece argentinos pe Gracia d’Oro!

― Cincisprezece pe Nelson!

Sărăcimea paria pe sume mai mici, trei, cinci, şapte, hai zece centavos, că nu le dădea mîna mai mult, oricît s-ar îi înfierbîntat ei.

Iar cocoşii, între timp, săreau în mijlocul cercului, ca într-o maşină de vînturat, cădeau unul asupra altuia, scuturînd din aripi, lovind cu ciocul, sfîrtecîndu-se cu lamele de oţel, făcînd să ţîşnească fulgii şi sîngele – pînă ce, deodată, în mulţime se auzi un strigăt prelung.

Unul din luptători – Ismail nu-l mai recunoştea, amîndoi fiind la fel de jumuliţi şi de însîngeraţi – se lăsase în marginea ringului şi picotea, prostit; numai ochii îi rămăseseră vii, privind cu spaimă la vrăjmaşul care frămînta nisipul în picioare, pregătindu-se să se năpustească ultima oară asupra lui.

― Per Baco! înjură cabalerul din dreapta. E Nelson! Am pierdut!

Managerul marchizei se repezi la Gracia d’Oro şi-l apucă de aripi, ţinîndu-l în loc, în vreme ce arbitrul, aplecat peste Nelson, număra rar, mişcînd braţul, cum face arbitrul la box cînd unul din luptători este doborît. Atît că, la luptele de cocoşi, regula spune să se numere nu numai pînă la nouă, ci pînă la patruzeci.

Treizeci de secunde arena vui de strigăte, fluierături şi huiduieli. În tribună, consulul Angliei privea scena, flegmatic, iar marchiza de Santa Fe îşi muşca buzele, ca să-şi stăpînească strigătul de triumf.

În secunda a treizeci şi una, Nelson închise ochii, îşi întinse gîtul însîngerat pe nisip, ca şi cînd şi-ar fi dat duhul – şi rămase aşa, nemişcat, pînă ce arbitrul ajunse cu numărătoarea la treizeci şi opt. Atunci, cînd nimeni nu se mai aştepta, sări în picioare, bătu din aripi, scoase un cîrîit prelung, răguşit, fioros – şi în secunda a treizeci şi noua, Garcia d’Oro, izbit în piept, sări peste ring, pînă în parmaclîc, aruncînd o ploaie de fulgi în jur.

Marchiza de Santa Fe îi aruncă lui sir Percy o privire mai străpungătoare decît lamele de la picioarele lui Nelson, dar cînd consulul ridică ochii spre ea, întîlni numai un zîmbet sfios.

― Scuzele mele, marchiză! zise consulul, înclinîndu-se adînc.

― Adversarii sînt demni unul de altul, sir! răspunse marchiza, aplecîndu-se tot atît de adînc, dar cu o graţie pe care un bărbat nu şi-o poate însuşi nicicînd.

Cabalerul din stînga lui Ismail întoarse capul spre celălalt, scrîşnind printre dinţi:

― Aşteaptă, nu te bucura prea curînd, senor!

― Fireşte, senor, aştept să mă bucur la sfîrşit! Bucătarul Speranţei îi urmărea, zăpăcit, şi aproape că auzi zăngănitul lamelor pornite din ochii lor, care se încrucişau peste turbanul lui, făcîndu-l să se lase în parmaclîc. Dar tot circul era acum numai scrîşnete şi înjurături şi încrucişări fulgerătoare de priviri.

― Nelson, senor, ai să vezi!

― Ahaha, Gracia d’Oro s-a repezit!

Iar bietul Ismail, care nu avea nimic de împărţit cu nimeni aici, se uita cînd la unii, cînd la ceilalţi, din ce în ce mai năuc.

Managerul marchizei îşi prinsese cocoşul şi-l aruncase iarăşi în cerc, unde lupta continua, mai înverşunată ca la început, numai că pene săreau acum mai puţin. Nici Gracia d’Oro, nici Nelson nu se dădeau învinşi. Mulţimea, care pînă acum urlase, părea că a obosit.

Şi în liniştea aproape deplină care se lăsase peste circ, de se auzeau numai bătăile de aripi, buşiturile şi cîrîitul jalnic al celor doi cocoşi, iată că izbucni, aşa din senin şi fără să ştii din ce îndemn, glasul lui Ismail:

― Băteam Nelson! strigă bucătarul, în spaniola lui, izbind cu pumnul în parmaclîc.

Cabalerul din dreapta înclină din cap, încordat, cu ochii la ring. Cel din stînga, însă, se întoarse spre turc, îl apucă de braţ şi scrîşni printre dinţi, aproape ameninţător:

― Pariezi?

― Pariam! răspunse bucătarul, semeţ şi totdeodată năuc.

― Pun cinci argentinos contra lui Nelson! Îi ţii, senor?

― Ţineam!

Cei din jurul lor se însufleţiră pe rînd:

― Ţii şi cu mine trei argentinos, senor?

― Ţineam!

― Pun şi eu trei!

― Şi eu şase!

― Senor, hai zece cu mine! Primeşti?

― Primeam!

În vreme ce pariurile curgeau pe capul lui Ismail, iar el le primea fudul, cocoşii se moleşeau, vlăguiţi, se repezeau unul în altul tot mai nehotărîţi, mai blegi, pînă ce se lăsară amîndoi deodată pe nisipul însîngerat, străpungîndu-se numai cu ochii încă aprigi.

Mulţimea izbucni în strigăte şi huiduieli, care se adresau atît cocoşilor, cît şi managerilor, dacă nu chiar şi celor doi stăpîni.

Managerii se repeziră la luptătorii istoviţi, îi luară în braţe şi începură să le mîngîie crestele sfîrtecate pînă la os, întărîtîndu-i iarăşi, ca la început. Între timp, îngrijitorii aduseră un alt ring, mai mic, cu diametrul pe jumătatea celui dintîi, şi-l puseră înăuntrul acestuia. În unele oraşe din America de Sud, cercului mai mic i se spune „disperado” – nume care nu cere nici o lămurire în plus.

― Senor, senora, strigă arbitrul, lupta continuă!

Ajutorul său măsură diametrul cercului, văzu că nu depăşea optzeci de centimetri, atît cît era îngăduit, şi înclină din cap, încuviinţător.

Un nou val de urlete se ridică deasupra mulţimii:

― Disperado, Nelson!

― Disperado, Gracia d’Oro!

― Senor, mai ţii încă un argentinos? Am pariat pe trei.

― Ţineam!

― Patru în total! Să nu uiţi!

― Nu uitam!

Nelson se dovedise un luptător vajnic, dar de data asta, cum se pomeni aruncat în cercul îngust, cioc în cioc cu vrăjmaşul întărîtat din nou, prima lui mişcare fu o scurtă săritură peste ring, după care se repezi în lături, cîrîind, încercînd să scape printre spectatori. Ismail nu-i dădu timp; roşu în obraz, gîfîind, sări la rîndul lui peste parmaclîc şi îi ţinu calea, cu mîinile date în lături, cu genunchii desfăcuţi, gesticulînd indignat, pe bun motiv:

― Huşşş! înapoi! Huşşş!

Managerul îi sări în ajutor şi Nelson fu aruncat din nou în cerc, unde de data asta se arătă hotărît să ţină piept vrăjmaşului înfricoşător. Înghesuiţi în ringul îngust, cîteva clipe cocoşii se învălmăşiră iarăşi ca la început, sărind şi rotindu-se împreună, ca un ghem jumulit, pînă ce Gracia d’Oro se desprinse şi căzu pe nisip.

Urlete cumplite se auziră în circ, în timp ce arbitrul număra la căpătîiul cocoşului ameţit.

― Cine mai pariam? strigă Ismail, aruncîndu-şi turbanul în sus.

Turbanul se duse pînă în acoperiş, rămase o clipă aşa,