parcă plutind, apoi o luă în jos şi căzu pe nisip. Ochii bucătarului nu mai erau la turban: în clipa cînd acesta şovăia sus, Gracia d’Oro făcuse un salt neaşteptat, viclean, fulgerător, de neoprit, şi căzuse în capul lui Nelson.

Un murmur de teamă, de mirare, de nedumerire străbătu arena – şi în murmurul acesta se auziră limpede, rare, cadenţate, loviturile ciocului hrăpăreţ, care fărîma capul adversarului înfrînt.

Arbitrul ridică mîna către spectatori:

― Senor, senora, Gracia d’Oro a învins!…

În tribună, consulul Angliei săruta, palid şi demn, mîna marchizei de Santa Fe.

― Sper că nu eşti prea mîhnit, sir!

― Nu, marchiză! Am pariat o sută de argentinos pe Gracia d’Oro!

― Urmează categoria grea: Barbaroza contra lui Destroyer! strigă directorul circului.

Iar Ismail clătina din turban şi privea în jur, parcă bătut în cap şi încă mai rău decît bietul Nelson…

* * *

Uneori, pe drum sau în porturi, cînd echipajul era plecat în oraş, Anton Lupan stătea pe punte, în hamac, şi urmărea cu mintea drumurile făcute, pe cele ce mai avea de făcut, apoi se pomenea zicînd în gînd:

― Adnana!

Atunci ea, care stătea rezemată de parapet, în bordul celălalt, sau mai departe, spre prova, aruncînd firimituri de pîine pescăruşilor, se întorcea, îşi ducea mîna la piept, cu gestul cunoscut, şi aplecîndu-se înainte, clipea întrebător din genele-i lungi:

― Eu?…

El tresărea, surprins:

― Te-am strigat?

― Aşa mi s-a părut.

― Crezusem că te-am strigat în gînd.

Şi pe urmă, minute întregi nu-şi mai spuneau nimic. Dar se gîndeau. El: „Oare am strigat-o, într-adevăr?” Ea: „Poate că nu m-a strigat, ci am visat eu!”

Apoi, după ce treceau acele minute lungi, el întreba:

― Dacă zici că te-am strigat, de ce nu vii?

Adnanei, după atîta tăcere, glasul i se părea dur.

― Ai să-mi dai porunci? Te-ascult!

Cu aceste vorbe se apropia, prea blîndă ca să i se vadă micile scîntei de furie ale ochilor şi se aşeza pe un colac de parîme, lîngă el.

― Ţi-e gîndul plecat? o întreba Anton Lupan, văzînd că nu-i poate atrage privirea.

― Da.

― Ţi-e dor de ceva?

― Uneori.

― De ce?

― De zilele cînd mi-era dor de tine. El rîdea.

― Şi-acum?

― Acum eşti căpitan, iar eu sînt matelot…

― Ce-ai dori altceva?

― Să fii cu mine mai rău decît eşti şi mai puţin rău decît vrei să pari.

― Adnana, de la cine ai învăţat să vorbeşti aşa de… aşa de… neprevăzut?

― De la mama şi de la tatăl meu. Uiţi că m-am născut în ţara proverbelor?

― Dacă inima ta n-ar fi atît de gingaşă, aş fi aşa cum doreşti tu.

― De unde ştii cum e inima mea? El se ridica într-un cot, tulburat:

― Adnana!…

Dar se oprea. Şi ea îi spunea în gînd: „Pesemne tu nu bănuieşti ce ameţitoare a fost clipa cînd m-ai luat în braţe pe chei! Eu n-am cunoscut dragostea, dar se vede m-am născut cu ea, am purtat-o fără să ştiu, pe mări, sub soare, în vînt, fiindcă în clipa cînd mi s-a arătat, am recunoscut-o fără să şovăi, am ştiut că-i desprinsă din fiinţa mea. De aceea m-am urcat pe vapor…”

Adnana îşi privea mîinile şi continua:

„Am tăiat morcovi şi-am curăţat cartofi, trei săptămîni! Dar mă gîndeam: el n-o să-mi vadă mîinile, o să-mi vadă inima. Şi tu ce ai văzut? Că aveam tricoul lui Mihu şi te-ai încruntat. Pe-al cui aş fi putut să-l pun, că toate mi-erau largi?… Pe urmă insă m-ai luat în braţe şi eu am plîns. Şi-mi ziceam: o, ce bine să tai morcovi, să cureţi cartofi, dacă asta-i răsplata!”…

Aici, pe chipul Adnanei părea că trece un nor: „Dar parcă tu m-ai luat în braţe? Dacă nu m-aş fi repezit eu!…”

Şi tăcea, coborîndu-şi genele peste cugetul posomorit.

Iar Anton Lupan, cu fruntea încruntată, îi răspundea în acelaşi fel, în gînd, frămîntînd cu mîinile marginea hamacului:

„De, Adnana, e uşor să spui, tu, care stăteai cu spatele spre prova. Dar eu… Vezi, era Gherasim, era Ismail cu mustaţa aia a lui, erau ceilalţi… O, cum te-aş fi luat în braţe, cum te-aş fi mîngîiat!… Eşti atît de blîndă, de bună, de curată, e atîta gingăşie în fiinţa ta!”

Ea ridica ochii şi clipea speriată. Oare nu era prada visului? Putea căpitanul Speranţei să gîndească aşa?

„Dar vezi tu, continua Anton Lupan, vezi tu, Adnana, nu sîntem singuri. Ei toţi te-au aşteptat. O, ştiu, nici unul nu jinduieşte la tine mai mult decît la o stea de pe cer… Dar se cuvine oare să întind mîna eu, fiindcă sînt căpitan, să iau steaua şi să le las cerul întunecat?…”

Aici Adnana nu mai ştia ce să-i răspundă şi tăcea îndelung, cu ochii înlăcrămaţi. Într-un tîrziu căpitanul tresărea şi se ridica din hamac.

― La ce te gîndeai? o întreba, de data asta cu viu grai.

― Aşa, nelămurit, poate la morcovi, poate la cartofi, mai ştiu eu?

― Îţi pare rău că te-ai angajat matelot la noi? Îţi pare rău că ne-ai urmat?

― Asta nu, nu-mi pare rău azi, n-o să-mi pară nici mîine, niciodată, toţi anii cîţi mi-or fi daţi! Aş veni de oriunde, de oricîte ori m-ai chema. Aş merge cu tine… cu voi, pînă la capul Pămîntului!

Atunci căpitanul Speranţei rîdea:

― Asta nu-i prea departe, ai să vezi în curînd!

Aşa vorbeau ei în porturi, sau uneori pe drum, că nu spuneau totul deodată, cum s-a înşiruit mai sus. Dar ultimele cuvinte, e bine să ştim, Anton Lupan se întîmpla să le rostească la 9 noiembrie, după prînz, cînd întreg echipajul alerga prin oraş, să-l caute pe bucătar. Întocmai aşa le rosti el, deşi în clipele acelea avea destulă pricină să fie îngrijorat – trecea timpul şi ei nu plecau.

Adnana ridică ochii spre el:

― Da, însă Pămîntul nu are numai un cap!

― Senor! se auzi în clipa aceea un glas de pe mal.

Căpitanul întoarse capul şi în faţa schelei văzu un guard orăşenesc, însoţit de un civil înalt, cu o geantă sub braţ. Guardul salută şi făcu un pas:

― Bună ziua, senor! Îl cunoaşteţi pe numitul Nail Ismail Geafer?

* * *

Răsărea a patra oară soarele pe ocean… Mihu mergea amărît spre penitenciar, cu o boccea la spinare, cu fonograful într-o mînă, iar în mîna cealaltă cu frînghia care-l ţinea pe Negrilă de grumaz, fiindcă în oraşul acesta cîinii cică trebuiau să umble legaţi.

Ah, cîtă amărăciune era în sufletul musului pe cînd mergea aşa! Ismail la închisoare şi Negrilă în laţ!

Aseară, după ce trei