zile alergaseră, se zbătuseră, se loviseră cu capul de pereţi încercînd să găsească o ieşire din noul impas, echipajul ţinuse sfat.

Treizeci şi cinci de cabaleros depuseseră plîngere la judecător, împotriva lui Nail Ismail Geafer, matelot pe goeleta Speranţa, precum dovedea cartea de marinar găsită asupra sa; cei treizeci şi cinci de reclamanţi pretindeau sume felurite, mai mici sau mai mari, la un loc două sute şaptezeci şi trei de argentinos, total care îl speriase chiar şi pe judecător. Cu cele şaptezeci de lire sterline plătite în plus de Martin Stricland, pentru nefasta escală prilejuită de el, se liniştiseră numai o treime din datornici iar alţi bani echipajul Speranţei nu mai putuse afla.

Drumul, de jos din La Boca, pînă în partea cealaltă a oraşului, în Belgrano lîngă Hipodrom, unde se afla închisoarea, era lung şi întortocheat, fiindcă trebuia să tai în diagonală tabla de şah şi să coteşti mereu, cînd pe o stradă, cînd pe alta, mergînd în zig-zag.

Dar lui Mihu nu de drum ii păsa, nu-l făcea prima oară azi, îl făcuse de nenumărate ori, ca şi ceilalţi, îl învăţase pe dinafară – acum îl făcea ultima oară, vai! Nu, nu-i păsa de drum, ci îl durea inima că de data asta se ducea să-şi ia rămas bun de la Ismail, care-i era atît de drag: Speranţa pleca azi.

Aşa hotărîse Anton Lupan aseară, după ce văzuse că nu se mai putea aştepta. Martin Stricland, care plătise o sumă nebunească pentru escala la Buenos Aires, refuza, cu încăpăţînarea a zece catîri din cei mai încăpăţînaţi, să mai dea încă o sută de lire, din cele două sute cincizeci datorate la sfîrşitul călătoriei, cum se arăta în contract. Şi chiar dacă le-ar fi dat, puteau oare oamenii să se despoaie pînă la cămaşă, să rămînă în voia lui Dumnezeu şi-a oceanului, la mii de mile depărtare de ţară, ca să plătească atît de scump oalele sparte de bucătar?

Şi blîndeţea, şi bunătatea, şi înţelegerea, şi mărinimia au o margine, îşi spunea fiecare, gîndindu-se la necazurile îndurate de pe urma lui Ismail.

― Dar are patru neveste, nefericitul! zicea Anton Lupan, frămîntîndu-se de parcă ar fi fost nevestele lui.

― Şi eu am doi copilaşi, ca să nu mai vorbesc de nevastă şi de ăi bătrîni! răspundea Gherasim, încruntat.

― Da, ai dreptate, dragul meu! Dar noi, ăştilalţi, sîntem mai slobozi; ne-am mai strîmtora, am mai suci-o, am mai învîrti-o, şi poate c-am ieşi la cap.

― Şi la ce bun, domnule? Ca peste o zi, două, să ne bage în alt impas? Nu vezi că la el ticăloşiile au început să se ţină lanţ?

― Dar altminteri are inima aşa de bună, nene Gherasime, zău, nu-i păcat? zicea Mihu, cu sufletul îndurerat.

― Şi marinar priceput! îl lăuda altcineva.

― Şi vrednic cînd vrea!

― Barem ca bucătar!…

Aşa vorbeau oamenii, pe cînd mai nădăjduiau să-l înduplece pe Martin Stricland – că de la altul, de la cine ar fi putut lua? Încercase căpitanul cu o bancă, apoi cu un exportator, dar în van.

Şi-acum, dacă singura lor nădejde, Martin Stricland, nu se lăsase înduplecat, Mihu se ducea la penitenciar să-i ducă boclucurile lui Ismail şi să-i vestească plecarea, că din partea celorlalţi nici unul nu avusese curaj; stăteau prin colţuri, posomorîţi, şi lăcrimau…

Un ceas mai tîrziu, musul şi bucătarul Speranţei se aflau faţă în faţă, cu gratiile între ei, la penitenciar. Ismail era palid, nedormit, cu obrazul ţepos, dar parcă prin ochi i se plimba, gata să ţîşnească, un zîmbet şoltic, zîmbet de bătrîn ştrengar.

― Ţi-am adus gazelul, nene Ismaile, zise Mihu, cu privirile în pămînt.

― Plecam?

Băiatul înclină din cap, gata să izbucnească în plîns. Ismail întinse mîna printre gratii şi luă fonograful.

― Ala pezevenghi portarel, n-am vrut ridicam?

― Ba da, nene Ismaile, dar am dovedit că era al nostru, că noi îl cumpărasem, nu dumneata.

― Atunci de ce-am adus? De ce nu-l păstram?

― Ai noştri au zis să-l iei dumneata, că poate ţi-o mai îndulci zilele… Ţi-l trimit în dar.

― Mulzumim! Ala portarel am mai vrut luam ceva?

― Da; a vrut să ia şalvarii albaştri, de atlas…

― Aman, aman!

― Noroc cu Adnana; a zis că-s ai ei. Uite, ţi i-am adus aici, în boccea.

― Mulzumim Adnana. Cine găteam, ea?

― Ea.

― Găteam bine, hai?

Mihu nu răspunse; cum era să-i spună că oamenii se prăpădeau după mîncarea Adnanei? Nu c-ar fi gătit-o mai bine, dar…

Ismail clătină din cap.

― Şi Stricland, ce făceam?

― Ce să facă? Sforăie şi bea.

― Acum cine caram?

― Încă nu se ştie; parcă nouă ne e gîndul la ţucalul lui Stricland?

Iacă apoi că veni şi clipa bunului rămas.

― Nene Ismaile, să ai curaj! Peste şase luni o să fim înapoi şi te-om scăpa noi!

― Asta cine am spus?

― Toţi!

― Si căpitan?

― Şi el.

― Nu eram supărat?

― Ba da… Ei, şi-acum mă duc, că pe la prînz plecăm. Te las cu bine, nene Ismaile, să fii viteaz!

― Umblam cu bine, bre băiat!

Mihu întoarse spatele şi o luă repede la pas, ca să nu-l podidească lacrimile, cînd se auzi strigat:

― Pst, Mihu, ia stam!

În ochii lui Ismail se aprinsese lumina şoltică de care vorbeam.

― Bre, băiat, vrem făceam hatîr bucătar?

― Da, nene Ismaile; mai ai nevoie de ceva? Bucătarul îi făcu semn cu degetul să se apropie şi vîrîndu-şi capul printre gratii, îi şopti la ureche, chicotind ca un armăsăraş:

― Mergeam la gara, vedeam estem circ unde cocoşi luptam – ni-hi-hi-hi! – întrebam cine băteam ieri – ni-ha-ha-ha! – bătea, Destroyer ori băteam Barbaroza?

 

Acum musul Speranţei cobora spre La Boca, să se ducă în port. De dimineaţă avusese soarele în ceafă – de data asta soarele îl lovea în obraz; şi-l ustura obrazul, de soare şi de lacrimi, dar n-avea cum să se tragă la umbră şi nici lacrimile nu i se opreau.

Măcar de i-ar fi putut face lui Ismail ultimul hatîr! Fusese la gară, găsise maidanul, şi circul, dar pustii, că vinerea nu erau lupte de cocoşi şi n-avea pe cine întreba.

Aşa străbătu Mihu străzile iarăşi, mergînd în zig-zag pe tabla de şah, trecu printr-un parc, în marginea căruia era altă gară şi de acolo înainte se adînci pe nişte uliţe strîmte şi întortocheate, care parcă ţineau de alt oraş. Peste casele scunde şi vechi trecea briza oceanului, se auzeau vapoarele urlînd în port… Nu trebuia să întrebe pe unde s-o ia, că îl ducea Negrilă smucindu-l de