Blestemat oraş! Să bagi oamenii la închisoare şi să ţii cîinii legaţi!

― Hai, Negrilă, hai! Ce te-a apucat?

Mihu simţi sfoara tremurîndu-i în mînă; cîinele se oprise pe trotuar şi rîcîia pămîntul în picioare, adulmecînd şi mîrîind spre trotuarul celălalt. Treceau mulţi oameni, dar pe care naiba îl mîrîia? Musul ridică sprîncenele, cu atît mai mirat cu cît era sigur că Negrilă nu avusese toane niciodată, de cînd îl ştia.

În faţă era o prăvălie mărişoară, care tocmai se spoia; înăuntru se vedeau oameni cu bidinele, pe-afară vopsitorii dădeau cu roşu obloanele şi cercevelele de la geamuri, alţii pictau firma lunguiaţă pusă deasupra uşii, în vreme ce nişte camionagii, opriţi în faţă, descărcau butoaie şi le rostogoleau spre gura de beci care răspundea de-a dreptul pe trotuar.

― Ce-i, Negrilă? întrebă Mihu, îngrijorat.

― Ham, ham!

― Ei, taci!

De bună seamă era ceva la mijloc – Mihu înţelegea asta, după lătrat.

Tocmai atunci, în prăvălie, un om stropit de var trecu prin faţa uşii, rostogolind un butoiaş. Băiatul clipi din ochi, îşi scutură capul, rămase puţin aşa, ca omul beat, în timp ce cîinele mîrîia şi se smucea în laţ – apoi deodată îşi duse mîna la gură, înăbuşindu-şi un strigăt mirat…

În clipa următoare, Mihu rupea pămîntul la vale, spre port, trăgîndu-l pe Negrilă care se tot smucea, mîrîind furios, cu ochii roşii, cu colţii scoşi, să scape şi să se repeadă înapoi, la omul stropit de var.

Aşa fugi musul, scăldat în sudori, uitînd de lacrimi, uitînd de Ismail, trecu peste drumul de fier care ducea în port, se avîntă pe străzile din La Boca, noroc că cizmele nici nu-l strîngeau, nici nu-i erau largi, înotă în mîlul de pe ţărm de se făcu numai stropi negri pînă la urechi, sări pe debarcaderul de lemn şi nu se opri decît pe puntea Speranţei, lîngă bocaport, gîfîind la urechea lui Gherasim.

― Eşti sigur? întrebă cîrmaciul, după ce ascultă totul, de-a fir-a-păr.

― Sînt sigur! gîfîi Mihu. L-am recunoscut dintr-o dată, măcar că şi-a ras mustaţa şi s-a mai îngrăşat!

Gherasim strînse pumnii – şi în colţul gurii i se ivi un zîmbet avan.

― Bine! Ai să nimereşti locul?

― Îl nimeresc! Şi chiar de nu l-aş nimeri, ne duce Negrilă tot într-un trap.

Cîinele lătră, cătînd spre oraş.

― Ai răbdare pînă deseară! îl domoli Gherasim. Acum stai cuminte, potaie!

Apoi se duse la căpitan şi vorbi cu el un timp, arătînd spre Negrilă şi spre stăpînul lui.

Anton Lupan şedea pe un colac de parîme, lîngă cîrmă, şi cerceta, preocupat, harta strîmtorii lui Magellan. Ceva mai încolo, Adnana, aplecată spre parapet, urmărea zborul pescăruşilor.

― Dar eşti sigur, Mihule? întrebă căpitanul, ridicîndu-şi ochii încruntaţi.

Musul se apropie, încă asudat.

― Da, domnule! Pot să pun mîna în foc.

― Atunci merită să ne mai amînăm plecarea cu o zi. Gherasime, ai grijă ce faci!

― Fii pe pace, domnule! răspunse cîrmaciul, rînjind. O să lucrăm cu mănuşi.

Restul zilei oamenii îşi văzură de treburi, ca de obicei, atît că vreo două ceasuri stătură nevăzuţi în hambar, la sfat cu Gherasim.

În timpul acesta căpitanul cerceta harta, mereu încruntat, iar Adnana avea grijă de pescăruşii albi. Din cînd în cînd ea întorcea capul, mirată că oamenii stau ascunşi.

― Ce se întîmplă cu ei? întrebă, în sfîrşit.

― Nimic; socoteli de-ale lor!

― Dar cu tine?

― La fel; socoteli de-ale mele!

― Sînt grele aceste socoteli?

El privi harta şi se încruntă mai mult. Unde era acum Pierre Vaillant? Venea vara în sud – şi deodată căpitanul Speranţei îşi dăduse seama că prietenul său n-ar mai fi avut de ce aştepta. Poate acum L’Esperance ridicase ancora şi se îndrepta spre strîmtoarea lui Magellan.

― Cam grele, Adnana! răspunse într-un tîrziu, amintindu-şi că fata îl întrebase ceva.

― N-aş putea să te ajut?

― Ba da.

― Cum?

― Să-mi zîmbeşti uneori.

― N-am să ştiu cînd. N-ar fi mai bine să-mi fixezi nişte ore de cart?

― Astăzi, de la patru la opt.

Adnana se aşeză pe scîndura punţii, în faţa lui, şi îi zîmbi. Dar el nu mai zise nimic şi-atunci începură iarăşi să-şi vorbească în gînd…

Oamenii ieşiseră din hambar, robotiseră cîte ceva pe punte şi între timp amurgul căzuse peste oraş. Nu mai bătea nimeni orele de cart. Pe mal se văzură lampagii, aprinzînd pe rînd felinarele cu gaz.

― Apoi noi am plecat, domnule! zise Gherasim.

― Bine, ai grijă cum te descurci. Vezi să nu rămîn şi fără voi.

― Unde se duc? întrebă Adnana, văzînd că pe lîngă cîrmaci plecau şi ceilalţi, ba chiar şi Mihu, cu Negrilă după el, toţi cu priviri tainice şi cam îngrijoraţi.

― Încearcă să-l scape pe Ismail, răspunse Anton Lupan. Ea îşi duse mîna la gură.

― Ce-aţi pus la cale?

― Ai să vezi; ceva foarte nevinovat.

Adnana urmări oamenii din ochi, cum alunecau tainic pe schela de lemn, în slaba lumină a felinarelor de pe ţărm. Din parc, dincolo de castelul de apă, care se ridica mohorît pe cerul opalin, răzbea muzică îndepărtată, de chitare şi de acordeon. În dreapta, pe mal, spre portul nou, nişte marinari beţi chiuiau răguşit; din cînd în cînd, din cabină se auzea sforăitul lui Martin Stricland.

Gherasim şi cu ceilalţi se pierdură printre magazii: atunci Adnana se întinse pe punte, cu mîinile sub cap, şi rămase cu ochii la o stea răzleţită pe cer. Nu ştia ce stea ar putea fi, nu cunoştea bolta în emisfera de sud. Pe punte ardea numai lumina de ancoră la catarg…

Cîrmaciul, împreună cu ceilalţi străbătură La Boca şi ajunseră în cartierul de peste drumul de fier.

― Pe aici, nene Gherasime; uite, asta-i strada.

În timpul acela Buenos Aires era luminat slab, cu lămpi de gaz care pîlpîiau sfioase din sută în sută de paşi.

― E cam devreme, zise Gherasim. Să aşteptăm pînă se mai astîmpără lumea.

Întîlneau încă des trecători, mai cu seamă femei care duceau de braţ marinari beţi. Sub un felinar, o fetiţă cerşea, cu un şal de prinţesă pe umeri şi cu picioarele goale prin praf. Doi inşi, după vorbă italieni, după haine zidari, se înjurau sub felinarul următor… Peste drum, la prăvălia care se spoia, lucrătorii îşi adunau sculele şi se schimbau în haine de oraş.

Oamenii noştri trecură o dată în sus, o dată în jos, trăgînd cu ochiul, apoi se opriră la umbra unui gard. Mihu se lupta cu