― El e! Care va să zică, îşi deschide prăvălie! şopti Gherasim, pipăindu-şi revolverul în buzunar. Numai că o să avem cam mult de aşteptat; trebuie să plece toţi vopsitorii, să se mai potolească şi lumea asta pe străzi. Ia, duceţi-vă careva în port şi spuneţi-le să nu ne poarte de grijă, că mai zăbovim, vreun ceas, două, cîte, ştiu eu, om vedea.

― Mă duc eu! sări Haralamb.

― Nu, mai bine să se ducă văr-tu; mi-e că tu nu mai vii înapoi!

― Ei, asta-i, la ce să rămîn?! Lasă că mă duc eu, zău, măi frate Gherasim!

Cîrmaciul îl privi. Într-un chip ciudat:

― Te trage aţa în port, fir-ai tu să fii de cioflingar! Mută-ţi gîndul, măi băiete, că nu se uită ea la tine; nu vezi că-i topită după căpitan?

Haralamb se roşi, ca un copilaş.

― Parcă eu zic să se uite la mine? Mi-e de ajuns să mă uit eu la ea!

― Hai, atunci du-te, da’ nu te uita prea mult, că-ţi strici ochii la lumina de gaz… Ne găseşti tot pe-aici, pe undeva.

Ieşiseră puzderie de stele pe cer, dar Adnana o urmărea tot pe aceea de la început; şi deodată îşi dădu seama că din vîrful catargului mare, steaua trecuse peste cel mic şi se rotea, către apus, pe deasupra bompresului.

― N-au venit? întrebă tresărind.

― Nu; au trimis vorbă că stau mai mult.

― E tîrziu?

― Miezul nopţii.

N-avea cine să bată clopotul de cart…

― Haideţi, băieţi, şopti Gherasim. Uite-l că trage obloanele.

Pe stradă, abia dacă mai trecea arar cîte un om. Undeva, mai departe, la o fereastră neluminată, un copil plîngea, trezit din somn şi o femeie încerca să-l împace, cîntîndu-i, cu glasul nespus de trist şi istovit, un cîntec de leagăn din cine ştie ce ţară, că nimeni nu înţelegea.

― Multe naţii mai sînt şi-n oraşul ăsta! şopti Ieremia, mîhnit fără să ştie pricina. De ce s-o fi vînturînd lumea atît?

― Apăi de trai bun nu, măi frate-miu! răspunse Gherasim, cu ochii mai sus, peste drum.

Omul pe care-l văzuse Mihu la prînz, ieşise în stradă şi punea obloanele la ferestre. Înăuntru nu mai era nimeni şi mai ardea numai o lampă, în fund.

― Mihule, zise cîrmaciul, în şoaptă, tu rămîi după noi, şi cînd om intra, pui oblonul la uşă, să nu ne vadă cineva din drum.

― Da, nene Gherasim!

Musul tremura încetişor, parcă de frig. Ca şi cînd ar fi înţeles cum merg lucrurile şi ar fi fost mulţumit, Negrilă se liniştise şi aştepta cuminte lîngă el, scheunînd numai, din cînd în cînd.

Terminînd cu obloanele de la geamuri, stăpînul prăvăliei intră înăuntru, pesemne să stingă lumina. Gherasim, urmat de Ieremia, de Cristea Busuioc şi de Haralamb, că venise şi-acesta între timp, intrară după el, tiptil, încît omul nu-i simţi decît cînd ajunse în fund, la tejgheaua stropită de var.

― Nu s-a deschis încă, senor, nu vă supăraţi! zise întinzîndu-se să-şi ia haina din cui. Veniţi duminică, la inaugurare; vă dau de băut fără bani.

Afară, Mihu trase oblonul peste uşă, apoi începu să se plimbe cu paşi repezi în sus şi-n jos, dîrdîind, cam speriat.

― Senor, înţelegeţi, nu s-a deschis! Trebuie să plec, duceţi-vă! stărui negustorul, văzînd că trei din muşteriii necunoscuţi se aşezau tacticoşi la o masă încă neştearsă de var, în timp ce al patrulea înainta prin umbră, spre fund.

Cînd fu la un pas de ei, Gherasim îşi ridică boneta de pe ochi.

― Bună seara, palicarule! zise, în greceşte, rezemîndu-se de tejghea, cu revolverul sub cot.

Negustorul se trase un pas înapoi şi se lovi de raftul proaspăt dat cu vopsea.

― Per Baco! Tu eşti, cîrmaciul de pe Speranţa!

― Iar tu, negustorul de bărci de pe Orion!

― Per Baco! Şi n-ai murit?

― Ia ascultă, palicarule, nu mai face pe spaniolul cu mine, că eu te ştiu ce lapte ai supt la Patrida!

― Ce vrei? scrîşni omul încolţit, aruncînd priviri desperate în jur.

Doi din muşteriii ciudaţi îşi scoaseră revolverele din buzunare şi le puseră pe masă, domol, cu blîndeţe, ca şi cînd ar fi fost nişte cărţi de rugăciune; al treilea, cu o mînă îşi pieptăna barba stufoasă, cu alta îşi mîngîia toporişca de la brîu.

― Vreţi să beţi ceva, măi băieţi? îi întrebă cîrmaciul, îndatoritor.

― Nu, frate Gherasime, numai dă-i zor să nu ne aştepte copilul ăla prea mult.

― Aşa-i!… Ei, negustorule, acum să ne socotim! Da’ ştiu c-ai făcut drum de la Marsilia pînă aici! Şi de ce nevastă vorbeşti, că te ştiam singur? Ori acum te-ai însurat, de, dacă ai pus mîna pe bani!

― Ce vrei? bîigui proaspătul negustor, ca şi cînd n-ar fi auzit, sau n-ar fi înţeles întrebarea.

― Păi ţi-am spus: să ne socotim.

Gherasim cercetă colţurile umbrite ale prăvăliei, pînă ce ochii i se opriră la o casă de fier.

― Aha! exclamă, mulţumit. Ţi-ai luat casă de bani, ca bancherii! Asta-i semn bun, pentru noi!… Uite ce e, palicarule, să nu pierdem vremea de pomană şi nu încerca s-o încurci, că n-ai cum. Lucrul ar fi fost mai cinstit dacă te luam de gît şi te duceam la judecător, dar vezi tu, asta cere timp, iar noi sîntem grăbiţi. Nu vreau decît să-mi dai banii înapoi; că m-ai înjunghiat şi că mi-ai spart capul, te iert. Ai să plăteşti tu altă dată, unuia care o avea timp mai mult. Şi-acum, pune mîna pe cheie, hai, deschide casa de bani, să văd ce-ai făcut cu capitalul meu!

Fostul marinar de pe Orion se mai uită o dată în jur, cu un ochi speriat, cu altul viclean, apoi căzu în genunchi, în faţa lui Gherasim, hohotind:

― Frăţicule, nu mă nenoroci! Azi am scos banii de la Bancă, mîine trebuie să-i duc, am cumpărat o vie, colea, lîngă oraş, am făcut şi hîrtiile, am dat arvuna. Nu mă nenoroci!…

― Uite, măi fraţilor! rîse Gherasim, întorcîndu-se spre ai săi. Cîrciuma nu-i ajunge, vrea să fie şi podgorean… ia, hai să vedem cîţi bani mai ai!

Omul îngenuncheat îşi frîngea mîinile, deznădăjduit:

― Nu mă nenorociţi, măi oameni buni! Nu-s numai banii voştri, că doar adun şi eu, de zece ani! De ce să mi-i luaţi? Mai mi-e şi nevasta bolnavă, v-o jur pe sufletul meu!

Cîrmaciul îi făcu vînt cu piciorul, spre casa de fier.

Ceva mai tîrziu număra banii, pe tejghea, în timp ce Ieremia şi ceilalţi doi aşteptau