― Ia spune, palicarule, cinci mii de franci, cît fac în argentinos d-ăştia, de pe la voi?

Negustorul se ridică de jos, tremurînd:

― N-au fost cinci mii…

― Aşa-i, au fost numai patru mii nouă sute, da’ ce să ne mai încurcăm socoteala, pentru o sută de franci? Ei, ia zi, un argentinos cîţi franci îl pui?

― Treizeci!

Cifra cinstită ar fi fost vreo douăzeci şi doi.

― Aşa o fi, măi fraţilor?

― Păi ştim noi, vere Gherasime?

― Treizeci! stărui negustorul.

― Fie şi treizeci, că şi-aşa ţi-i iau pe toţi! Doar n-o să stau acum la făcut socoteli!

― Mă jefuieşti! Aici am trei sute de argentinos şi treaba noastră face numai nouăzeci.

Socotind cinstit, ar fi făcut vreo două sute treizeci.

― Uite-al naibii, mai vrea să mă şi tocmesc! Da’ dobînda n-o pui? Ca să nu mai vorbesc de capul spart şi împunsătura de cuţit – de astea ţi-am spus că te iert!…

În uşă Gherasim se opri:

― Ia, ieşiţi unu’ înainte şi vedeţi cum e! Apoi se întoarse spre cîrciumar:

― Zici că ţi-e nevasta bolnavă?

― Da.

― Şi ce are?

― Febră galbenă. Da’ acum poate să şi moară, că mi-e totuna.

Cîrmaciul băgă mîna în buzunar, scoase cîteva monede de aur şi le aruncă pe podeaua mînjită de var:

― Na, ca să ai cu ce s-o îngrijeşti!…

Afară felinarele pîlpîiau, şters. La fereastra întunecată copilul nu mai plîngea, dar cîntecul femeii se auzea încă, istovit, sfîşietor, într-un grai peste putinţă de înţeles.

Adnana auzi paşi pe schelă şi se ridică; steaua ei străbătuse jumătate de cer…

CAPITOLUL  XXV

Capul celor Unsprezece Mii de Fecioare

― Şi-acum, Ismaile, alege-ţi portul unde vrei să te debarcăm! Mai mult să nu aştepţi de la noi!

Aşa spusese Anton Lupan, ieri – în Ioc să se bucure, cum era firesc. Ce, aşa primeşti un om care iese din închisori?

Speranţa cobora la vale, pe Rio de la Plata, şi bucătarul, învîrtind trist în oală, părea că nu înţelege nimic, deşi se silea din răsputeri.

― De ce supăram?…

În cele optsprezece luni de cînd vedea numai ghiauri în preajma sa, aproape că-şi uitase graiul, şi chiar gîndurile şi le spunea pe graiul ghiauresc, stricat.

― De ce supăram? Estem vinovat Ismail dacă Nelson nu băteam?

Oamenii nu-i mai adresau cuvîntul decît atunci cînd n-aveau încotro, dar abia după cîteva zile observă bucătarul că în privirea lor se schimbase ceva: măcar dacă ar fi fost ură! Din nenorocire, era dispreţul cel mai curat! Iar după alte cîteva zile, văzînd că nimic nu se îmblînzea în ochii lor şi-n felul cum îi vorbeau, Ismail începu să se întrebe dacă nu cumva avea într-adevăr vreo vină pe care el unul nu şi-o cunoştea.

Şi cînd într-un tîrziu îşi dădu seama ce întemeiată era supărarea întregului echipaj, se simţi aşa de mîhnit, încît mai multe zile în şir nu mîncă decît pesmeţi goi, pînă începu să se sugă şi să se usuce la faţă, ca un ţîr de Pireu – fiindcă ţîrii de Pireu sînt cei mai slabi ţîri din cîţi se pescuiesc în apele greceşti.

În acest timp goeleta românească străbătea ultima mie de mile din drumul ei spre Ţara de Foc. La 15 noiembrie, după prînz, fiindcă dimineaţa fusese de lucru, la judecător şi la penitenciar, cu eliberarea lui Ismail, părăsise Buenos Aires, cu un vînt potrivnic, dar ajutată de curent, a doua zi seara dubla punctul de nord al capului San Antonio şi se afla în plin ocean.

Anton Lupan luase hotărîrea înţeleaptă să nu se mai apropie de ţărm, socotind că acum era prea tîrziu să-l găsească pe Pierre Vaillant undeva. Mai cuminte i se părea să cîştige timp navigînd fără escală pînă la Punta Arenas, unde, dacă avea noroc, putea să ajungă curînd după L’Esperance.

Aşa trecu Speranţa pe la Bahia Blanca, fără să se apropie de uscat, trecu golful San Mathias, apoi nesfîrşitul golf San Jorge, pînă mai la sud de Puerto Deseado, care înseamnă Portul Dorit. Dorit de cine? Ferească-ne Allah de ceasul rău! Ismail îşi simţea inima cît un purice, dar, din fericire pentru el, Speranţa nu aruncă ancora nicăieri.

De aici înainte, fiindcă Instrucţiunile Nautice vorbeau de curenţi potrivnici care bîntuie cu violenţă coasta Patagoniei, primejduind navigaţia corăbiilor mici la fel cu a celor mari, goeleta luă drumul direct către sud, îndepărtîndu-se peste şaizeci de mile de uscat, şi astfel, ocoli pe departe micul golf San Julien, unde în iarna anului 1520, primul navigator prin aceste locuri, nobilul portughez Magallaes, de-i mai zice şi Magellan, avu de luptat sîngeros cu echipajele escadrei sale, descurajate şi răzvrătite că nu mai ajungeau la un liman.

Limanul, adică trecerea în celălalt ocean, despre a cărui existenţă oamenii lui Magellan se îndoiau, se afla numai la o sută de mile mai la sud de locul acestui nefericit popas – şi acum Speranţa naviga molcom către el, în timp ce soarele, răsărind cu statornicie în babord, scotea zilele din ocean, de-ai fi zis că-i cupa unui excavator uriaş – şi, după ce le trecea peste catarge, le răsturna pe uscat, cîte o cupă la fiecare grad.

Cu vorbe spuse mai pe şleau, asta însemna pentru corabia noastră şaizeci de mile între apusul de ieri şi cel de azi, fiindcă un grad din cele trei sute şaizeci în cîte se împarte un meridian, măsoară – cine a uitat să-şi reamintească în acest ceas, înainte de a intra în strîmtoarea lui Magellan – măsoară, aşadar, o sută unsprezece kilometri, adică şaizeci de mile în cap.

Într-adevăr, în aceste ultime zile de navigaţie pe ocean, vîntul nu fu cel visat; dar nimeni nu arăta vreo nemulţumire, fiindcă, şaizeci de mile ieri, şaizeci de mile azi…

Viaţa la bord decurgea neschimbat, numai că pe chipurile oamenilor fiecare paralelă trecută întipărea un aer mai grav. Soarele îşi pierdea puterea – şi în miezul zilei, cînd trecea la meridian, umbrele catargelor se lungeau; în schimb Crucea Sudului noaptea stăpînea bolta, din ce în ce mai înalt.

Încetul cu încetul, puntea se golea; încă de la Capul Tres Puntas, oamenii din echipaj începuseră, unul cîte unul, să-şi facă culcuşul în hambar, iar dimineaţa, cînd ieşeau să se spele, simţeau că începe să-i ţină în spinare un