Ultimul care rezistă în faţa frigului fu Negrilă şi rezistă îndîrjit, ca şi cînd ar fi avut ceva de împărţit cu bietul bucătar. Dar în seara de 2 decembrie, cînd Speranţa trecea a cincizecea paralelă şi schimba drumul de la sud două caturi spre vest, punînd capul drept pe strîmtoarea lui Magellan, cîinele, după ce se învîrti nehotărît pe punte, preţ de vreun ceas, după ce mai şovăi şi-n uşă timp îndelungat, intră în sfîrşit în coteţul pe care Ismail i-l pregătise, cu atîta tragere de inimă, încă de la Sulina.

Din nefericire însă, Ismail nu era de faţă, să se bucure şi el de acest rezultat; în afara orelor de cart şi-a clipelor cînd trebuia să se ocupe de Martin Stricland, el stătea sub punte, la bucătărie, fie că avea să gătească, fie că n-avea, înţepenit pe scaun, cu ochii în dulap, ceea ce îi mărginea orizontul cam la un sfert de pas. Dar în această lume strîmtă, ce amplu se zbuciuma sufletul bietului bucătar!

― Vrem debarcam?… Bine, nu milogeam!…

Spre amurgul zilei de 4 decembrie, trei luni şi mai bine de la Gibraltar, omul de veghe strigă:

― Uscat!…

Peste zi Speranţa navigase sub un cer atît de albastru, încît ai fi zis că niciodată nu se va mai înnora. În faţă, la un cart în dreapta provei se vedea un pisc înalt, de culoarea fierului ars, care cobora către nord, pierzîndu-se în ocean.

Căpitanul luă ocheanul şi, după ce privi încordat, înclină din cap:

― Da, e Capul celor Unsprezece Mii de Fecioare! Băieţi, mîine intrăm în strîmtoarea lui Magellan!

Ajungeau cu patru zile după termenul prevăzut în contract, dar întîrzierea se datora ocolului cerut de Martin Stricland.

Înainte ca soarele să apună, în stînga se desprinse din neguri alt pisc, ca o copie întoarsă a celuilalt, pierzîndu-se către sud, pe un orizont care părea crenelat. Şi deodată, între cete două piscuri căzu o perdea neagră şi grea, ca şi cum Fecioarele care păzeau intrarea strîmtorii văzuseră venind corăbierii şi se baricadau. Soarele, apunînd departe, pe celălalt ocean, incendia baza acestui hotar – şi aşa, în faţa Speranţei părea că se deschide o poartă de iad…

Dar Speranţa nu avea de plătit nici un tribut Fecioarelor; plătise altcineva pentru ea.

A doua zi, către seară, cînd aruncă ancora în Golful Narrows, la adăpostul ţărmului chilian, negurile se destrămară, dezvelind un peisaj de calvar…

Douăzeci de ore se luptase goeleta necurmat cu furtuna, care o întîmpinase de la sud-vest, vrînd s-o arunce înapoi, în ocean. Soarele mai răsărise o dată, în spate, pe Atlantic, dar peste un ceas pierise, în nori – şi de atunci înainte, luni întregi, n-avea să se mai arate decît la răstimpuri, cînd într-o parte a cerului, cînd în alta, alungat de fantasme, aruncînd priviri temătoare şi fugind speriat.

Douăzeci de ore Speranţa navigase în zig-zag, printre stînci care se iveau din valuri în locul unde nu te aşteptai; strîmtoarea îi arunca în faţă valuri încrucişate, scurte, grele ca plumbul, care se înţepeneau în etravă şi smuceau de ea, mugind, s-o dea peste cap.

Dar nu mugea numai marea, înhăitată cu vîntul, mugea şi ţărmul stîncos şi se frămînta, scormonit parcă dedesubt de vulcani, gata să se prăvălească în faţa corăbiei, ca un duşman mai înverşunat.

Douăzeci de ore îi trebuise Speranţei ca să străbată o treime de grad şi să ajungă în acest golf, unde să poată înnopta. Marea se liniştise, înfrîntă, dar în urmă, Fecioarele încă mugeau şi se frămîntau, vărsîndu-şi furia neputincioasă pe epavele care se înşirau jos, pe mal.

Peisaj de calvar! Mai fiecare stîncă îşi avea trofeul său, prada sa: o corabie fărîmată, un vapor răsturnat, răsucit, mutilat, ca nişte jaloane sinistre care arătau, pînă în depărtare, ieşirea în ocean.

Ismail se apropie de parapet, privi, clipi din ochi şi părul i se făcu măciucă în cap.

― Poftim! zise, căci spaima nu-l împiedica să fie indignat. Poftim!… Alegeam port unde debarcam! Bine, debarcam, dar port de unde alegeam?

În faţă, la mai puţin de o sută de paşi, un vapor rupt în două zăcea de-a latul, cu pupa pe o stîncă ascunsă sub valuri, cu prova pe mal. Mormînt proaspăt, fiindcă fierul încă se mai mişca, la fiecare val, legănîndu-se fantomatic în umbrele serii care cădeau, scrîşnind înfundat, căutîndu-şi locul pe piatră unde să înţepenească şi viermele ruginii să-l treacă în neant.

Adnana tremura de frig, sau poate înfiorată de acest scrîşnet jalnic, prelung, necurmat.

― De ce-ai plecat din ţara ta caldă, unde totul era suflat cu aur, şi-ai venit aici, unde totul e îngropat în plumb? o întrebă căpitanul, apropiindu-se de ea şi cuprinzîndu-i umerii îngheţaţi.

Ea ridică ochii şi răspunse – credea că-i răspunde în gînd, însă fără să-şi dea seama gîndul luă grai adevărat:

― Fiindcă în ţara mea niciodată nu mi-am simţit umerii aşa calzi!

În clipa aceea, cu un scrîşnet prelung, epava alunecă pe stîncă şi se răsuci greoaie, împinsă de valuri, pînă ce veni cu cîrma spre larg. Oamenii ridicară capetele şi la pupa, sub parapetul mutilat, văzură scris…

Da, plătise altcineva pentru ei cumplitul tribut pe care cele Unsprezece Mii de Fecioare îl cer la intrarea strîmtorii lui Magellan.

Scrîşnetul conteni; de aici înainte se întindea liniştea neantului.

Văzură scris: Wotan…

CAPITOLUL  XXVI

Barul Cristofor Columb

La 5 decembrie, Speranţa se afla ancorată în golful Narrows, în partea de nord a strîmtorii, sub ţărmul chilian. Ţărmul celălalt, al Ţării de Foc, care aici se adîncea către sud, dînd naştere golfului Lomos, nu se vedea, nu atît din pricina depărtării, cît a negurilor care împresurau peisajul cu perdelele lor fumurii.

De aici înainte, echipajul trebuia să rămînă o lună de zile la porunca lui Martin Stricland, aşa cum era scris în contract. Oricîtă ură s-ar fi născut în sufletul lui Anton Lupan împotriva acestui bizar personaj, înţelegerea trebuia respectată, deşi gîndul căpitanului acum era să-l caute pe Pierre Vaillant şi să ajungă cît mai repede în ţinutul acela tainic, care trebuia cercetat.

― Am rămas prin părţile acelea mai bine de un an, domnule! îmi spunea bătrînul Haralamb, în timp ce-şi încălzea în palme, cu o dragoste care te-ar fi putut înduioşa,