Se sfîrşiseră harbujii, de mult, trecuse şi vremea strugurilor cu boabele de chihlimbar, nu mai mirosea pe uliţe nici a porumb copt, căzuse bruma, se ofiliseră salcîmii – şi într-o bună zi îngheţase şi Dunărea, din mal în mal – numai vinul alb rămînea neschimbat, fiindcă se scosese din el, două ierni la rînd, tot ce-ar mai fi putut îngheţa.

― Numai să-l mîngîi, să-l mîngîi aşa, uşurel, cît să-l trezeşti din somn, să-l dezmorţeşti – şi p-ormă, ascultă-mă pe mine, poţi să te încrezi cu trupul şi cu sufletul în el! îmi spunea Haralamb.

Stăteam în cîrciuma lui kir Sofocles, la Vadul Turcului, dacă n-aţi uitat, la o măsuţă strîmbă, în faţa unui geam scund dar larg, prin care puteam să vedem în voie cheiul şi Dunărea. Se întîmplase ca numai trei case mai la deal să fie un brutar şi de cîte ori scotea pîine proaspătă brutarul, îl simţeam. Pîine de grîu nou, din ăst an, care mirosea cum miroase cîmpul încins de soare, uneori, pe la sfîrşit de mai.

― Pîine şi vin! spunea Haralamb. Cu asta trebuie că s-au hrănit oamenii dintîi, dac-au avut cap. Am fost odată la Roma, cînd am făcut escală mai mare la Neapole. Cine putea să mă tragă acolo dacă nu Anton Lupan? Am văzut multe lucruri, nu ţi le mai spun, că le-i şti şi dumneata, dar mai cu seamă m-a minunat Capela Sixtină, zugrăvită de diavolul acela cu nume de heruvim, Michel Angelo, ei da! Ăsta, zice că altă hrană, afară de pîine şi vin, nu cunoştea – şi dacă o fi adevărat, atunci nu mă miră că avea în el atîta duh şi-atîta fierbere, de s-a putut lua la harţă chiar cu sfinţii pe care i-a pictat.

Zîmbeam:

― Căpitan Haralamb, să te audă cineva vorbind, ar zice că beţiv mai mare decît dumneata n-a fost decît poate acel Michel Angelo, de mi-l lauzi aşa!

― M-a ferit Dumnezeu! Văzutu-m-a cineva vreodată beat? Şi apoi vorba asta despre Michel Angelo nici nu-i a mea, ci a lui Anton Lupan; parcă fără el aş fi avut eu atîtea în cap?…

― Ei, şi ia spune mai departe, căpitan Haralamb!

― Despre diavolul acela?

― Nu; despre Speranţa, despre Anton Lupan şi ceilalţi.

― Să-ţi spun pe scurt ori mai pe larg?

― Cum te îndeamnă sufletul!

― Sufletul? Ei, sufletul meu multe m-ar îndemna!… Dar hai să-ţi spun cum a fost în dimineaţa aceea, cînd ne-am trezit noi la ancoră, în strîmtoarea lui Magellan. Seara nu prea avusesem cînd să vedem ceva – afară de ţărmul presărat cu epave, a căror privelişte făcea să-ţi îngheţe sîngele şi să ţi se strîngă părul măciucă în cap. Peste noapte, am dormit care cum am putut, dîrdîind şi clănţănind din dinţi, în hambar; cabina, ştii, i-o lăsasem Adnanei… Nu c-ar fi fost frig, că doar ne aflam în plină vară, dar timpul acela posomorît şi umezeala te pătrundeau pînă în măduva oaselor. De dimineaţă, marea se liniştise, colea la adăpostul ţărmului vîntul nu bătea, nu mişca nimic nici pe apă, nici pe mal, nu se zărea o vietate… Nu mai vorbesc de oameni, dar să fi văzut vreo jivină sau măcar vreo pasăre, să nu spui c-ai picat chiar aşa, pe un pămînt blestemat! Cît despre soare, ţi-am spus, luni de zile d-aici înainte, nu l-am mai văzut decît în fugă, şi parcă tot speriat, de nu mai ştiam dacă era chiar soarele cel adevărat, sau vreun felinar de la vreo corabie care naviga prin nori, de teamă să nu păţească şi ea ca Wotan…

― Dar cu Wotan ce-a fost, căpitan Haralamb?

Cu Wotan nu se întîmplase mai mult decît se întîmpla cu atîtea corăbii şi vapoare care intrau în strîmtoarea lui Magellan – căci doar erau colea, se puteau vedea.

Echipajul Speranţei lăsă barca la apă, şi Gherasim cu căpitanul se duseră pe mal, departe, cercetînd epavele, una cîte una. Îşi simţea sufletul strîns Anton Lupan, gîndindu-se la soarta lui Pierre Vaillant, şi neliniştea din el creştea cu cît se micşora cercul în care putea să-l caute pe acest prieten rătăcind de ani. Nu, nu se vedea nicăieri o epavă să semene cu L’Esperance, dar oare asta era o dovadă că ea trecuse nevătămată prin nişte locuri unde atîtea nave piereau? Aici era un cimitir – şi cîte cimitire asemănătoare nu se înşirau de-a lungul strîmtorii lui Magellan?

În timp ce căpitanul îşi urma drumul pe mal, Ieremia cu Cristea Busuioc, debarcaţi o dată cu el, adunau lemne de foc, căci altfel nu mai mergea. Restul echipajului, Haralamb, Ismail, Mihu şi Adnana, începea să repare stricăciunile făcute de furtună – şi erau multe, nu le-am mai pomenit cînd s-au întîmplat: ghiul velei mari rupt de lîngă catarg, cîteva sarturi plesnite, parapetul dat peste cap în dreptul hambarului, pînzele făcute praf…

Sus, la creastă, se vedeau copaci răzleţiţi, în marginea pădurii care se întindea pe podiş, spre Patagonia – dar nu era nevoie să te caţeri pînă la ei, să-i tai, că furtuna prăvălise destui în vale, şi n-aveai decît să-i despici, să-i faci pe măsură şi să-i duci la bord; sobele atît aşteptau.

Era un fel de fag, asemănător cu cel de la noi, fagul antarctic, care în Ţara de Foc creşte pe dealuri şi pe munţi, pînă la patru sute de metri deasupra mării şi, în chip ciudat, îşi păstrează frunzele tot timpul anului. Plutaşul rămăsese visător pe mal, cu mîinile în brîu, şi privea copacii, şi ofta…

Aceste păduri nesfîrşite, cele mai multe necălcate de picior omenesc, pecetluiesc tăcerea locului – şi cu frunzişul lor verde întunecat, aproape negru, prea rar înviorat de pete gălbui, dau împrejurimilor o statornică tristeţe, un apăsător şi definitiv aer funerar.

― Măi frate, zise Ieremia, privind în jur, cam pe la coada ochiului, că din faţă nu se-ncumeta, hai să-i dăm zor, să plecăm naibii mai repede de-aici; mă cam ia cu fiori.

Cristea Busuioc parcă tot ar fi stat, pentru el şi iadul ar fi fost frumos, dac-ar fi avut copaci… Dar, în sfîrşit, nu puteau să zăbovească aici un an!

Tocmai dădeau să împingă