― Ce-o fi în el? zise Ieremia, apropiindu-se, curios şi mirat.

Era limpede că naufragiul se petrecuse de curînd, căci pe butoi nu se prinseseră încă nici alge, nici cochilii – şi nici nisipul nu avusese vreme să-i sape mormînt. Ceva mai încolo se vedeau lăzi sparte, baloturi răvăşite – nimic de ales, semn că indigenii, care acum nu se vedeau de fel, avuseseră cînd să care de aici tot ce ar fi fost de folos.

― Haide, Ieremie! vorbi Anton Lupan, întorcîndu-se posomorît de pe ţărm.

― Am găsit un butoi, domnule. Nu-l luăm?

― Ia să vedem ce-i în el!

Opintindu-se din greu cu toţii, întoarseră butoiul cu vrana în sus, apoi Cristea Busuioc îi scoase dopul cu muchea toporiştei.

― E apă! strigă, scoţînd prima lui vorbă în acea zi. Haralamb îi auzi strigătul, de pe bord, lăsă tesla şi se apropie de parapet.

― Apă?…

Spusese cuvîntul acesta cu un ton atît de ciudat, cu furie, cu mirare, cu nedumerire, cu deznădejde chiar, deznădejdea din mijlocul oceanului cînd voise să-şi pună capăt zilelor, încît auzindu-l, în mintea tuturor învie, frîngînd timpul şi depărtările, amintirea acelei întîmplări, o învie cu atîta forţă, de parcă s-ar fi petrecut ieri. Îşi simţiră pentru o clipă, ca atunci, gîtlejurile umflate şi trupul uscat dospindu-se în soarele de la ecuator, auziră huruitul maşinilor şi fluierul lui Wotan, şi împuşcăturile – şi glasul crud al omului care îi lăsase să piară de sete pe oceanul pustiu. Şi iată, acum Wotan zăcea pe stînci, cu fluierul amuţit şi maşinile reci, iar stropul de apă atît de rîvnit într-un timp rămînea al nimănui pe nisip, semnul unei întristătoare zădărnicii.

Speranţa părăsi aceste locuri a doua zi în zori, cînd toate reparaţiile erau terminate şi oamenii se simţeau odihniţi.

Ea purta la pupa pavilionul românesc, care străbătuse o sută patruzeci de grade, adică peste opt mii de mile, ceea ce însemna mai mult decît o treime de meridian. Mihu coborîse de pe catargul din prova pavilionul Argentinei şi de două zile îl ridicase pe cel chilian; era al nouălea pavilion pe care îl arborau, de la Sulina pînă în strîmtoarea lui Magellan.

Şi astfel, îşi continuară drumul spre sud-vest, între ţărmul Patagoniei şi al Ţării de Foc, navigînd numai ziua, cu o briză bună din tribord; după vreo şaizeci şi cinci de mile, schimbară drumul aproape la sud, îndreptîndu-se spre Punta Arenas, unde ajunseră în seara de 8 decembrie 1882, ca să cadă în mijlocul unei gloate de aventurieri, veniţi aici cu tot soiul de vase, mai mari sau mai mici, de toate tipurile care se pot întîlni pe coasta de apus a Europei şi pe cele două coaste ale Americilor.

În tot acest timp navigaseră pe lîngă ţărmuri pustii, îndoliate de fagul antarctic, sub cerul mereu fumuriu, fără să întîlnească nici un semn al vieţii omeneşti. Arar cîte o pasăre necunoscută, de culoarea negurilor, îşi lua zborul de pe un colţ de stîncă şi după ce fîlfîia din aripi prin prova Speranţei se lăsa înghiţită de decorul cenuşiu, de nu mai ştiai dacă fusese o zburătoare, într-adevăr, sau o scamă de nor purtată de vînt.

Uneori, cînd negurile se mai destrămau, spre sud apăreau creste şi piscuri de munţi îmbrăcaţi în zăpadă, care sub lumina soarelui de bună seamă ar fi sclipit voios – dar cum baza lor nu era niciodată vizibilă, ochiul nu le putea îngloba în restul peisajului, şi acesta rămînea fără înălţime şi fără altă culoare decît a norilor, a apei şi-a fagilor, adică negrul şi cenuşiul cel mai ceţos.

Noaptea liniştea şi nemişcarea creşteau mai mult, la fel de apăsătoare şi-n somn şi-n veghe. Nu se vedeau focuri pe ţărm, dar uneori răzbea miros de fum şi parcă se auzeau departe cîini hămăind. Desigur ţinutul îşi avea viaţa lui, care însă se ferea din drumul corăbierilor, ascunzîndu-se tainic în păduri, fie pentru că se temea de ei, fie pentru a-i pîndi.

Ţara de Foc e un pămînt rupt din trupul continentului Sud-American, rupt şi fărîmat într-o puzderie de insule, care, laolaltă, au o suprafaţă de 73.000 kilometri pătraţi. În linii mari acest pămînt e cuprins între a 53-a şi a 56-a paralelă sudică, între al 64-lea şi al 75-lea meridian vestic. Strîmtoarea lui Magellan, care-l desparte de continent, nu este decît un accident geologic, fiindcă altminteri, dacă priveşti harta, îţi dai seama ce deplină înrudire este între America de Sud şi Ţara de Foc.

La 1521, trecînd prima oară pe aici cu escadra sa, pe un drum încă necunoscut, abia bănuit de lumea civilizată, Magellan a văzut pe ţărmul sudic focurile indigenilor – şi a numit acest ţinut Ţara Focurilor, nu Ţara de Foc, cum se spune din greşeală azi. Mai exact, nu se vedeau focurile, ci fumul, şi la început pămîntul s-a şi numit Tierra de los umos, adică Ţara Vetrelor, a Fumului, cum e scris pe o hartă spaniolă întocmită în 1529. Dar regele Carol I al Spaniei, după ce s-a socotit în fel şi chip, a poruncit mai tîrziu să i se zică Ţara Focurilor, pe motivul, altminteri întemeiat, că… de unde nu este foc, nu iese fum.

Dar nici Magellan, nici navigatorii veniţi după el n-au avut răgazul sau tragerea de inimă să cerceteze această ţară mai pe larg. Ei erau mulţumiţi că-şi găsiseră calea spre Marele Ocean de apus, numit de ei Pacific, şi se duceau în linişte să caute mirodenii şi alte bogăţii care să le răsplătească truda călătoriei.

Abia prin 1832, vestitul naturalist Darwin, îmbarcat pe bricul Beagle, cum ştim, a cercetat mai amănunţit ţinutul încă necunoscut, aventurîndu-se pe numeroasele canaluri care se deschid la sud de strîmtoarea lui Magellan, debarcînd pe insulele sălbatice şi încercînd să-şi dea seama de viaţa băştinaşilor.

Luîndu-se după cele scrise de Darwin, atunci, şi după jurnalul lui moş Léon, relatări zguduitoare care îl tulburaseră şi-l urmăreau de la 20 de ani, Anton Lupan stătea pe punte, uitîndu-se cu binoclul la ţărm, şi se mira că nici o luntre cu fuegieni nu le iese în întîmpinare. Se aştepta să-i vadă pe băştinaşi