N-avea de unde să ştie că în cincizeci de ani, ultimii fuegieni de pe ţărmul strîmtorii, dacă nu pieriseră, măcinaţi de oftică şi de alte boli, fugiseră înlăuntrul ţării, de unde nu ieşeau în calea străinilor decît ca să cerşească, dacă îi vedeau puternici, sau să-i atace, dacă aceştia erau slabi.

Dar, aşa cum stătea aplecat peste parapet, privind cu ocheanul la ţărmuri, căpitanul nu-i căuta numai pe băştinaşi, nu cerceta numai peisajul care i se părea ciudat de bine cunoscut, deşi naviga prima oară pe aici; îl avea în minte de atîta timp. Descrierile citite treziseră în ochii lui nu doar închipuiri, ci imagini vii, ca şi cînd le-ar fi văzut el, aievea, şi nu de mulţi ani, ci abia ieri. Şi în acest peisaj cunoscut, el căuta, cu inima zvîcnind, un semn lăsat de prietenul său. Oare colo, în golful acela înconjurat de stînci, nu ancorase L’Esperance o noapte în trecerea ei? Oare dincolo de plaja aceea îngustă, unde se vedeau copaci doborîţi, nu debarcase echipajul să ia lemne de foc?… O, dacă ţărmurile şi apele strîmtorii ar fi putut vorbi!

― A trecut pe aici o goeletă, L’Esperance, sub pavilion francez? ar fi vrut căpitanul să strige, întrebînd ţinutul pustiu.

Nu, cum ar fi răspuns ţărmurile şi cum ar fi putut apele să vorbească despre Pierre? Înainte! – spre primul port, acolo avea să-i găsească urma în sfîrşit!

Şi astfel, la 8 decembrie, seara, după o călătorie de şaptesprezece luni, Speranţa arunca ancora la Punta Arenas, în mijlocul acelei îngrămădiri de vase venite după aur. Dar, printre aceste vase, L’Esperance nu se vedea nicăieri – nu era trecută nici în registrul Căpităniei. Anton Lupan se întoarse pe bord, pradă îndoielilor, a neliniştii, a mîhnirii. Să fi luat Pierre Vaillant drumul celălalt, pe la răsăritul Ţării de Foc, ca să intre în canalul Beagle prin strîmtoarea La Maire şi să ajungă astfel la locul ştiut? Desigur, era şi aceasta o cale, dar cînd făcuseră împreună planul călătoriei, de mult, hotărîseră să treacă pe la Punta Arenas şi să intre în canal prin partea lui de apus, deoarece ştiau, de la moş Léon, că vîntul pe acolo e prielnic navigaţiei spre răsărit.

În orice caz, oricare ar fi fost îndoielile, neliniştile şi mîhnirea lui acum, Anton Lupan nu avea de luat decît o singură hotărîre, să îmbarce repede merinde pentru zece luni şi să pornească spre locurile acelea, numaidecît. Cît despre pasagerul Speranţei, el trebuia să debarce aici, oprindu-şi din cele două sute cincizeci de lire datorate, despăgubirea pe care ar fi dorit-o, socotind că din seara aceasta contractul lor era rupt.

― Cheamă-l sus pe Martin Stricland! porunci căpitanul, păşind pe punte posomorît dar plin de hotărîre.

― A plecat, domnule! răspunse Gherasim. Se-ntoarce mai tîrziu.

Îndată ce auzise lanţul ancorei zornăind, Martin Stricland, treaz, odihnit, îşi scosese capul pe punte, adulmecînd prevăzător în aerul necunoscut, gata să se pună pe treabă, că dormise destul. De aici înainte începea rolul lui…

* * *

Punta Arenas, astăzi numit Magallanes, este un mic port chilian, aflat pe peninsula Brunswik, în partea de vest a strîmtorii, în locul unde aceasta, îndreptîndu-se spre sud, atinge lăţimea de vreo treizeci de mile şi se numeşte Broad Reach. Pe vremea cînd se petreceau cele povestite aici, Punta Arenas număra aproape două mii de locuitori, de naţionalităţi felurite, dar în mare parte chilieni, avea un guvernator, o canonieră în port care să încrucişeze prin strîmtoare, păzind ordinea, un detaşament de poliţie militară şi altul de voluntari civili. Aceştia făcea incursiuni în interiorul ţinutului, aplicînd represalii sîngeroase, ori de cîte ori se auzea de vreun atac al băştinaşilor asupra vreunui străin neprevăzător.

Marfa obişnuită care se încărca în port fiind cărbunii, şi încă un cărbune prost, prezenţa celor două mii de străini aici trebuia să aibă altă cauză, şi o avea, bineînţeles. Încă înainte de a fi vorba de aur, fuseseră blănurile, pe care băştinaşii le vindeau ieftin, într-o monedă foarte răspîndită, deşi interzisă de guvernator, nici pesos, nici argentinos, nici dolari, ci ceva foarte volatil: paharul cu spirt. Ce-i drept, nici blănurile nu erau din cele mai de soi, căci pe aici nu se găseau nici vulpi argintii, nici urşi albi, ci numai bursuci, în faţa cărora, de pildă, un Martin Stricland, colector de Alaska, ar fi strîmbat din nas, dispreţuitor.

Punta Arenas avea o stradă principală, care străbătea Piaţa 21 Mai, numită astfel după sărbătoarea naţională chiliană. În piaţă se afla reşedinţa guvernamentală, o casă de zid, cenuşie, cu o mansardă şi cu un balcon lung, unde în anumite împrejurări guvernatorul se arăta administraţilor săi şi le ţinea cîte un discurs. Alături se ridica biserica, şi ea tot de zid, însă cu turnul încă neterminat – avea să se termine cîţiva ani mai tîrziu. Dincolo de biserică se mai vedea o casă cu etaj, prăvălia unui negustor de blănuri – dar mai departe nu erau decît un fel de barăci scunde, parte de scînduri, parte de zid, pierzîndu-se sub colinele posomorîte de la apus, care se întindeau pînă la golful Otway.

Deşi acoperişurile mai tuturor caselor erau vopsite în roşu, iar uşile şi cercevelele în albastru azuriu, înfăţişarea oraşului rămînea apăsătoare şi tristă, afară de rarele clipe cînd soarele se ivea pe cer, însufleţind cu o putere de necrezut aceste culori vii.

De la căderea serii, în piaţă ardea un felinar bătut de vînt, dar restul oraşului rămînea pradă întunericului celui mai adînc, fiindcă prea rar se întîmpla să licărească pe cer o stea sau un crîmpei de lună ofilit.

Martin Stricland rămase ferit în uşa cabinei, pînă ce curînd, noaptea puse stăpînire pe port şi forfota stîrnită de venirea Speranţei se potoli. Atunci îşi trase pălăria pe ochi, îşi mai pipăi o dată revolverul în buzunarul pantalonilor, se înfăşură strîns în pelerina neagră care-l făcea să semene cu un liliac deşirat şi porni spre oraş, tot adulmecînd în aer şi încercînd să străpungă întunericul de nepătruns.

O singură dată, ajungînd în piaţă, unde felinarul lumina casa guvernatorului, se