― Senor, unde este barul Cristofor Columb?

Poliţaiul îi arătă cu mîna o stradă pe care, dacă oraşul îţi era cunoscut, o puteai ghici. Dar lui Martin Stricland nu-i trebuia mai mult: pare-se pe întuneric se descurca mai bine decît în plină zi. Deci el porni fără să şovăie spre locul arătat, ca o corabie care navighează noaptea după compas – şi merse aşa cam două sute de paşi, prin faţa unor case şi barăci desenate nedesluşit, pînă ce pe stînga se ivi un felinar afumat, deasupra unei uşi deschise larg, fiindcă, după cum se vedea, ţinea loc şi de geam.

O firmă luminată slab, îi arătă lui Martin Stricland că aici era locul căutat. Dar el nu se grăbi să treacă pragul barului, ci rămase un timp pe trotuarul celălalt, cercetînd cu luare aminte oamenii care ieşeau sau intrau.

Desigur, această prevedere dovedea că se ferea sau chiar îi era teamă de cineva. Cîteva minute mai tîrziu, încredinţîndu-se că putea să-şi vadă de treburi netulburat, păşi înainte, îşi vîrî capul pe uşa scundă şi, după ce aruncă încă o privire în jur, se îndreptă spre omul de la bar, adică de la tejghea, ca să întrebuinţăm un cuvînt care nu spune nici mai mult nici mai puţin decît celălalt.

Cîrciumarul – de ce i-am mai spune barman, după ce am vorbit de tejghea? – era alb şi umflat ca o balenă căzută într-un butoi cu ţincvais. După ce-l cercetă de sus pînă jos, noul venit îşi înfipse privirea în ochii lui, ca şi cum l-ar fi hipnotizat.

Un cîrciumar de la Galaţi sau un barman de la Punta Arenas, care vede un muşteriu în faţa sa, o să-l întrebe, într-un fel sau în altul, cam acelaşi lucru, fiindcă de ce ar intra cineva într-o cîrciumă, sau într-un bar, dacă nu să bea?

Sub privirea lui Martin Stricland, cîrciumarul se trase înapoi cam o jumătate de pas, clipi tulburat, apoi revenindu-şi se aplecă peste tejghea şi, în loc să-şi ofere băuturile, întrebă în şoaptă, aruncînd priviri furişe spre muşteriii ceilalţi:

― Pe cine căutaţi, senor? Aha!

Iar Martin Stricland răspunse, rece, ca şi cînd ar fi vrut să arate că, în afară de o simplă informaţie, nu doreşti complicitatea primului cîrciumar întîlnit în oraş:

― Black Pedro!

Black Pedro nu era o marcă de whisky, nici o parolă, ci un om – şi încă unul care tocmai se afla în bar. Cîrciumarul îl arătă din ochi, la o masă, dosită după unul din cei patru stîlpi de lemn, ca nişte catarge, care susţineau tavanul lăsat.

― Ai un loc unde pot sta de vorbă cu el?

― Da, senor!

În spatele tejghelei era o uşă de scînduri negeluite, care răspundea într-o odăiţă cu geamul oblonit. Martin Stricland se aplecă de umeri, intră şi în vreme ce gazda aprindea lampa cu gaz, se aşeză la o masă, lîngă soba de fier, singurele mobile aflate în acest ungher întunecos şi murdar.

― Ceva de băut, senor?

De unde putea să ştie negustorul, cîte sticle de whisky dospeau în pîntecele lui Martin Stricland?

― Nu! răspunse acesta. Cheamă-l pe Black Pedro şi întreabă-l ce doreşte să bea.

― Gin; nu-i nevoie să-l mai întreb. De mîncare pot să-i dau?

― Fireşte, dacă are chef.

― Chef? E cam flămînd, senor. Pot să-i dau oricît?

― Cît poate mînca!

Barmanul făcu ochii mari:

― O!… Asta o să vă coste mult, senor!

Apoi, la privirea de gheaţă a lui Martin Stricland, alergă dincolo:

― Pedro, hai! Ţi-a pus Dumnezeu mîna în cap!

Black Pedro, despre care odată avea să se vorbească mult în strîmtoarea lui Magellan, era un metis, fiul unui chilian dispărut de zece ani, şi-al unei fuegiene din neamul alcaluf. De la maică-sa metisul luase statura măruntă, răci alcalufii rar depăşesc un metru şi cincizeci, iar de la taică-su barba ţepoasă, ştiut fiind că băştinaşii din Ţara de Foc, oricare ar fi starea lor de sălbăticie, umblă cu obrazul bărbierit.

Barba, Black Pedro şi-o purta cu mîndrie, statura, dacă ar fi putut, s-ar fi lepădat de ea, căci îi trăda din prima clipă sîngele încrucişat – lucru cu care nu se mîndrea. Mai tîrziu, cînd poliţia avea să-l hăituiască, iar guvernatorul să pună premii pe capul lui, metisul avea să-şi găsească refugiul la alcalufii sălbatici şi să revină la viaţa lor, cu tot dispreţul pe care-l arătase mai înainte oamenilor din neamul său.

La îndemnul cîrciumarului, Black Pedro se ridică de la masă, aruncînd priviri bănuitoare în jur, apoi se strecură cu paşi de pisică în odăiţa din fund. Era un om de vrea douăzeci şi cinci – douăzeci şi opt de ani, scund, cum am mai spus, cu părul şi cu barba ţepoase, cu chipul întunecat, cu fruntea îngustă, scobită, cu sprîncene sălbatice şi ochi negri, a căror privire nu inspira nici o încredere, dar trăda totdeodată neîncrederea pe care o arăta celor din jur.

Auzind uşa, Martin Stricland întoarse capul şi-l privi iscoditor. Noul venit purta o haină de marinar, cu nasturii smulşi, prinsă cu ace pînă sub gît şi era neîndoios că altceva pe dedesubt nu mai avea nimic. O pereche de pantaloni cenuşii, strînşi pe picior, depăşind numai cu o palmă genunchii, lăsau să i se vadă mai jos ţurloiul gol, păros, îngrozitor de murdar, cu o crustă scorţoasă de jeg – moştenirea alcalufă pe care altminteri el şi-o renega. Labele picioarelor, noduroase şi pline de noroi întărit, dovedeau că omul, dacă avusese cîndva deprinderea unor încălţări, o pierduse de mult şi nici nu visa să revină la ea.

― Tu eşti Black Pedro? întrebă Martin Stricland, continuînd să-l cîntărească din ochi.

― Da, senor! răspunse metisul într-o spaniolă necrezut de limpede, căci fuegienii, care aproape că nu au un grai al lor, ci se înţeleg mai mult prin strigăte şi semne, învaţă cu o uşurinţă surprinzătoare graiul străinilor.

― Stai jos!

Cîrciumarul intră, aducînd o sticlă cu gin, o pîine întreagă şi o farfurie cu cîteva hălci de berbec fript, pe care le puse în faţa metisului. Acesta înghiţi un nod cît pumnul, strîmbîndu-şi gîtul într-un spasm dureros – şi bîigui, cu ochii căscaţi:

― Pentru mine?

― Mănîncă! îl îndemnă Martin Stricland.

Black Pedro se apucă să înfulece, fără să mai aştepte