săi, despre acel Muad'Dib care a respins nepăsător toate convenţiile trecutului său ducal, mulţumindu-se să declare: „Sunt Kwisatz Haderach. E un motiv suficient”.

  Fragment din Deşteptarea Arrakisului de prinţesa Irulan.

  În seara victoriei sale, însoţit de o escortă, Paul-Muad'Dib îşi îndreptă paşii către palatul guvernatorului din Arrakeen, vechea clădire care fusese prima reşedinţă a Atreizilor pe Dune. Edificiul rămăsese aşa cum îl restaurase Rabban. Focul luptei nu-l atinsese, deşi fusese prădat de populaţia furioasă a oraşului. În holul de la intrare, multe dintre mobile zăceau răsturnate sau sparte.

  Paul trecu pragul uşii principale, urmat de Gumey Halleck şi de Stilgar. Escorta se răspândi în hol, punând lucrurile în ordine şi pregătind un loc sigur pentru Muad'Dib. Un grup mai mic începu să cerceteze toate cotloanele, căutând capcanele pe care le-ar fi putut ascunde uriaşa sală.

  — Îmi amintesc ziua în care-am intrat pentru prima oară aici, împreună cu tatăl Domniei-Tale, spuse Gumey. Se uită la grinzile tavanului şi la ferestrele înalte şi înguste. Nu mi-a plăcut locul ăsta nici atunci, iar acum îmi place şi mai puţin. Am fi mai în siguranţă într-una din grotele noastre.

  — Adevărată vorbă de fremen, îl aprobă Stiîgar. Observă surâsul glacial care apăruse pe buzele lui Muad'Dib. Nu vrei să-ţi schimbi hotărârea, Muad'Dib?

  — Palatul ăsta e un simbol, rosti Paul. Aici a locuit Rabban. Ocupându-i reşedinţa, îmi pecetluiesc victoria pe înţelesul tuturor. Trimite oameni să cerceteze toată clădirea. Dar să nu atingă nimic. Să se asigure doar că n-au mai rămas slugi sau jucării de-ale Harkonnenilor.

  — Cum porunceşti, spuse Stilgar, cu nemulţumire în glas şi se îndepărtă să execute ordinul.

  Câţiva transmisionişti intrară grăbiţi în sală, începură săşi instaleze echipamentul lângă impozantul şemineu. Gărzi fremene, care completaseră efectivul fcdaykinilor rămaşi în viaţă, ocupară poziţii de jur împrejurul sălii. Oamenii murmurau între ei, aruncând priviri bănuitoare în toate părţile. Locul acesta reprezentase prea mult timp bârlogul duşmanului lor, ca să-l accepte cu nepăsare.

  — Gumey, trimite o escortă după mama şi după Chani, spuse Paul. Chani a aflat de moartea fiului nostru?

  — S-a trimis un mesaj, Domnia-Ta.

  — A început retragerea făuritorilor din bazin?

  — Da, Domnia-Ta. În curând va înceta şi furtuna.

  — Care-s proporţiile pagubelor?

  — Pe frontul direct al furtunii, adică pe terenul de debarcare şi la silozurile de mirodenie din câmpie, sunt pagube mari. Nu numai din cauza furtunii. Bătălia şi-a adus şi ea contribuţia.

  — Nimic care să nu poată fi reparat cu bani, presupun, zise Paul.

  — În afară de vieţi, Domnia-Ta, rosti Gumey şi în glasul său răzbătu o notă de reproş, care părea să spună: „Când s-a mai interesat vreun Atreides în primul rând de pagubele materiale, atunci când au fost în joc vieţi omeneşti?”

  Atenţia lui Paul era însă îndreptată în întregime asupra ochiului său interior, asupra spărturilor apărute în zidul timpului, care continua să-i stea în cale. Prin fiecare din aceste spărturi se năpustea sălbatic, în coridoarele viitorului, jihadul.

  Oftă, traversă încăperea, observând un scaun lângă perete. Scaunul se aflase pe vremuri în sala de mâncare şi poate că, la un moment dat, fusese ocupat şi de tatăl său. În clipa aceasta însă, nu vedea în el decât un obiect cu ajutorul căruia putea să-şi amăgească puţin oboseala şi dorinţa de singurătate. Se aşeză, îşi trase poalele mantiei peste picioare, îşi descheie distraiul la gât.

  — Împăratul mai stă şi-acum pitit în ruinele navei sale, spuse Gumey.

  — Până una-alta o să-l lăsăm acolo, zise Paul. Ce-i cu Harkonnenii? Au fost găsiţi?

  — N-au fost identificaţi încă toţi morţii.

  — Vreun răspuns de la navele de sus? Îşi săltă bărbia către tavan.

  — Până acum nimic, Domnia-Ta.

  Paul oftă, se rezemă de spătarul scaunului.

  — Adu-mi un prizonier sardaukar, spuse. O să-i trimitem un mesaj Împăratului. E timpul să discutăm condiţiile predării.

  — Am înţeles, Domnia-Ta.

  Gumey se întoarse, transmise un semnal de mână unuia dintre fedaykini care veni şi se postă lângă Paul.

  — Gumey, murmură Paul. De când ne-am reîntâlnit, încă nu te-am auzit rostind nici un citat potrivit vreunui eveniment. Îşi întoarse capul, îl văzu pe Gumey înghiţind în sec, îi observă contracţia scurtă, îndârjită, a maxilarului.

  — Cum ţi-e voia, Domnia-Ta, răspunse Gumey. Îşi drese glasul, rosti mohorât: „Şi victoria din ziua aceea se preschimbă, pentru tot poporul, în doliu; căci în ziua aceea, poporul ştiu că regele său îşi jelea fiul.”

  Paul închise ochii, încercând să-şi alunge durerea, să aştepte vremea de jelit, aşa cum aşteptase atunci când trebuise să-şi plângă tatăl. Îşi sili gândurile să se întoarcă la descoperirile din ziua aceea – vălmăşagul de viitoruri şi prezenţa surprinzătoare a Aliei în conştiinţa sa.

  Dintre toate particularităţile viziunii temporale, aceasta fusese cea mai stranie. „Am dat piept cu viitorul, pentru ca vorbele mele să ajungă numai la tine”, spusese Alia. „Nici măcar tu nu poţi face asta, fratele meu. Este un joc interesant. Şi… a, da… l-am omorât pe bunicul nostru, pe Baron, bătrânul ăla dement. N-a suferit mult”.

  Apoi linişte. Percepţia sa temporală îi spusese că Alia se retrăsese.

  — Muad'Dib.

  Îşi deschise ochii, văzu barba neagră, faţa aplecată deasupra lui. Ochii întunecaţi ai lui Stilgar scăpărau aşa cum nu-i văzuse scăpărând decât în lumina bătăliei.

  — Aţi găsit cadavrul Baronului, spuse Paul.

  Stilgar înlemni.

  — De unde ştii? Şopti el. Abia adineaori am dat peste stârvul lui, în hardughia de metal pe care a-nălţat-o Împăratul.

  Paul ignoră întrebarea. Îl zărise pe Gumey venind către el. În spatele lui, păşea anevoie, sprijinit de doi fremeni, un prizonier sardaukar.

  — Am adus pe unul dintre ei, Domnia-Ta, raportă Gumey. Făcu semn oamenilor să-l aducă pe prizonier la cinci paşi în faţa lui Paul.

  Paul observă în ochii sardaukarului o lucire sticloasă ca şi când omul ar fi suferit o comoţie. O vânătaie mare i se întindea