de la rădăcina nasului până ia colţul gurii. Era din casta celor blonzi, cu trăsături fin cizelate, înfăţişare ce părea sinonimă cu rangul printre sardaukari, dar uniforma lui mototolită nu purta nici un fel de însemne în afara nasturilor aurii cu stema imperială şi a vipuştii zdrenţuite de la pantaloni.

  — Cred că-i un ofiţer, Domnia-Ta, spuse Gumey.

  Paul dădu din cap, spuse:

  — Sunt Ducele Paul Atreides. Ai înţeles ce-am spus?

  Sardaukarul îl privi fix, nemişcat.

  — Vorbeşte, spuse Paul, dacă nu vrei să-ţi vezi Împăratul mort.

  Omul clipi, înghiţi cu greutate.

  — Cine sunt? Întrebă Paul.

  — Eşti Ducele Paul Atreides, răspunse cu voce sugrumată omul.

  Lui Paul i se păru prea supus, dar era adevărat că nici un sardaukar nu fusese vreodată pregătit să înfrunte evenimente precum cele ce avuseseră loc în ziua aceea. Istoria lor nu cunoscuse decât victorii, ceea ce, remarcă Paul, putea fi şi un punct vulnerabil. Reţinu ideea, pentru a medita asupra ei mai târziu, în cadrul programului său intim de antrenament.

  — Vreau să-i duci Împăratului un mesaj, spuse cu voce puternică. Şi rosti vechea formulă: Eu, Duce de Casă Mare, Rudă Imperială, mă leg în numele Convenţiei. Dacă Împăratul şi oamenii săi îşi vor lăsa armele şi vor veni la mine, în locul acesta, voi apăra vieţile lor cu propria mea viaţă. Paul îşi ridică mâna stingă, arătându-i sardaukarului inelul cu sigiliul ducal. Jur pe inelul acesta.

  Omul îşi trecu vârful limbii peste buze, îi aruncă o privire piezişă lui Gumey.

  — Da, spuse Paul. Cine altcineva decât un Atreides ar putea avea loialitatea lui Gumey Halleck?

  — Voi transmite mesajul, murmură sardaukarul.

  — Du-l la postul de comandă cel mai înaintat şi dă-i drumul să plece, îi ordonă Paul lui Gumey.

  — Preabine, Domnia-Ta.

  Gumey făcu semn gărzilor să-l urmeze, se îndreptă spre uşă.

  Paul se întoarse către Stilgar.

  — Chani şi mama ta au venit, spuse acesta. Chani a cerut îngăduinţa să fie lăsată o vreme singură cu durerea ei. Cucernica Maică a spus că se retrage pentru o clipă în camera cu taine. Nu ştiu din ce cauză.

  — Mama mea are nostalgia unei lumi pe care probabil că n-o va mai revedea niciodată. Unde apa cade din cer, iar plantele cresc în hăţişuri atât de dese, încât uneori nu poţi să treci printre ele.

  — Apă din cer, şopti Stilgar.

  În clipa aceea, Paul avu revelaţia transformării petrecute cu Stilgar. Naibul fremen devenise o creatură a lui Lisan al-Gaib, un receptacul pentru adoraţie şi obedienţă. Stilgar nu mai era omul de odinioară. Şi Paul simţi în transformarea aceasta o primă adiere a vântului fantomatic al jihadului.

  Am asistat la transformarea unui prieten într-un adorator, gândi.

  Îl copleşi deodată un sentiment de singurătate. Privi în jurul său, observă poziţia de drepţi, ţinuta rigidă a gărzilor aflate în prezenţa lui. Simţi concurenţa subtilă, mândră, dintre aceşti oameni – fiecare spera ca Muad'Dib să-l remarce.

  Muad'Dib, de la care purcede orice binecuvântare, gândi el. Şi era cel mai amar gând pe care îl nutrise vreodată. Părerea lor e că trebuie să pun stăpânirepe tron, gândi. Dar n-au de unde să ştie că fac lucrul acesta numai ca să împiedic jihadul.

  Stilgar tuşi încet, spuse:

  — E mort şi Rabban.

  Paul dădu din cap.

  Gărzile din dreapta se traseră brusc la o parte, încremeniră în poziţie de drepţi. Prin culoarul pe care-l formaseră se apropie Jessica. Era îmbrăcată cu obişnuita aba neagră şi păşea de parcă s-ar fi deplasat pe nisip, dar Paul observă că revenirea în clădirea aceasta îi restituia mamei sale ceva din poziţia pe care o avusese odinioară aici – concubina unui Duce domnitor. Ţinuta ei redobândise o parte din vechea semeţie.

  Jessica se opri în faţa lui Paul, se uită lung la el. Îi remarcă oboseala, văzu că şi-o ascunde, dar nu simţi nici o fărâmă de compasiune pentru el. Era ca şi când ar fi devenit incapabilă să mai resimtă vreo emoţie în legătură cu fiul ei.

  Când intrase în holul mare, se întrebase de ce locul acesta refuza să-şi reia vechea poziţie printre amintirile ei. Sala se încăpăţâna să-i rămână străină, ca şi când n-ar fi trecut niciodată pe aici, la braţul iubitului ei Leto, ca şi când nu l-ar fi înfruntat niciodată aici pe Duncan Idaho beat… ca şi când… niciodată… niciodată… niciodată…

  Ar trebui să existe o tensiune-cuvânt direct opusă adabului, memoria revendicativă, gândi ea. Ar trebui să existe un cuvânt pentru amintirile care se reneagă.

  — Unde e Alia? Întrebă.

  — În câmpie, răspunse Paul. Acolo unde trebuie să se afle în asemenea împrejurări orice bun copil fremen. Le aplică lovitura de graţie duşmanilor răniţi şi le înseamnă cadavrele pentru echipele de recuperare a apei.

  — Paul!

  — Trebuie să încerci să pricepi că face lucrul acesta din bunătate, spuse el. Nu ţi se pare ciudat că suntem incapabili să înţelegem unitatea ascunsă dintre bunătate şi cruzime?

  Jessica îl privi lung, şocată de schimbarea profundă din atitudinea lui. Să fie din cauza morţii copilului? Se întrebă. După o clipă, zise:

  — Oamenii povestesc lucruri stranii despre tine, Paul. Spun că ai toate puterile despre care pomeneşte legenda – că nu ţi se poate ascunde nimic, că vezi acolo unde alţii nu pot să vadă.

  — O Bene Gesserit pune întrebări despre legende? Replică el.

  — Am contribuit şi eu la ceea ce eşti acum, recunoscu ea. Dar nu te aştepta să…

  — Ce-ai zice să trăieşti miliarde şi miliarde de vieţi? Întrebă Paul. Ce rezervor de legende! Gândeşte-te la toate experienţele lor, la înţelepciunea acumulată. Dar înţelepciunea moderează dragostea, nu-i aşa? Şi dă forme noi urii… De unde să ştii ce anume-i barbar, dacă n-ai explorat niciodată străfundurile cruzimii şi ale bunătăţii? Ar trebui să-ţi fie frică de mine, mamă. Sunt Kwisatz