Jessica îşi simţi gâtlejul uscat, înghiţi, spuse:

  — Odată, ai negat asta.

  Paul îşi clătină capul.

  — Acum nu mai pot nega nimic. Se uită în ochii ei, adăugă:

  — Împăratul şi oamenii săi vor veni aici. Vor fi anunţaţi în curând. Să stai lângă mine. Vreau să-i văd clar. Printre ei se va afla viitoarea mea soţie.

  — Paul! Izbucni Jessica. Nu comite greşeala tatălui tău!

  — E Prinţesă, rosti Paul. E cheia care-mi va deschide calea spre tron şi-atâta tot. Greşeală? Îţi închipui că, fiind ceea ce tu m-ai făcut, nu mai simt nevoia să mă răzbun?

  — Chiar şi pe nevinovaţi? Întrebă ea. Şi gândi: Nu trebuie să săvârşească greşelile pe care le-am săvârşit eu.

  — Nu mai există nevinovaţi, spuse Paul.

  — Spune-i asta lui Chani, replică Jessica şi arătă cu mâna spre coridorul care făcea legătura cu aripile din spate ale reşedinţei.

  Chani intră chiar în clipa aceea în hol. Trecu pe lângă gărzile fremene ca şi cum nu le-ar fi observat. Gluga mantiei şi gluga distraiului erau date pe spate, masca filtrului îi atârna într-o parte. Traversă încăperea cu paşi parcă nesiguri, se opri lângă Jessica.

  Paul observă pe obrajii ei urmele lacrimilor… Dă apă mortului. Simţi că îl inundă un val de durere, dar n-ar fi zis că durerea aceasta îşi făcea simţită prezenţa doar prin prezenţa lui Chani.

  — E mort, iubitule, spuse Chani. Fiul nostru e mort.

  Calm, controlându-şi mişcările, Paul se ridică în picioare. Întinse mina, atinse obrazul lui Chani, simţi umezeala lacrimilor.

  — Pe el nu-l mai putem înlocui, spuse, dar vei avea alţi fii. Ţi-o făgăduieşte Usul.

  O îndepărtă cu blândeţe, apoi îi făcu semn lui Stâlgar.

  — Împăratul şi ai săi au părăsit nava şi vin către noi. Eu voi sta în locul acesta. Adună-i pe toţi prizonierii în mijlocul sălii. Până ce n-o să dau eu alt ordin, să fie ţinuţi la zece metri de mine.

  — Am înţeles, Muad'Dib.

  Şi în timp ce Stilgar părăsea grăbit sala, Paul auzi murmurele pline de veneraţie ale gărzilor fremene: „Vedeţi? Ştie! Nu i-a spus nimeni nimic, dar el ştie!”

  Câteva clipe mai târziu, apropierea cortegiului imperial se făcu auzită. De afară răzbătură sunetele grave ale marşului intonat de sardaukarii din Corpul de Gardă. La uşa de la intrare se iscă murmur de voci şi printre santinele îşi făcu apariţia Gumey Halleck, care schimbă câteva vorbe cu Stilgar şi apoi se apropie de Paul. Avea o privire stranie.

  O să-l pierd oare şi pe Gumey? Se întrebă PauL. Aşa cum l-am pierdut pe Stilgar… Am să mai pierd un prieten, ca să câştig o creatură?

  — N-au nici un fel de arme lans-proiectil, spuse Gumey. Am controlat personal. Îşi plimbă privirea prin sală, observând preparativele ordonate de Paul. Feyd-Rautha Harkonnen e cu ei. Să-l las să intre?

  — Lasă-l.

  — Sunt nişte tipi din Ghildă, care cer privilegii speciale şi ameninţă cu un embargo asupra Arrakisului. Le-am spus c-am să-ţi transmit mesajul lor.

  — Lasă-i să ameninţe.

  — Paul! Şuieră Jessica în spatele lui. E vorba de Ghildă!

  — Am să-i smulg eu şi Ghildei colţii, în curând, murmură Paul.

  Şi se gândi la Ghildă – puterea care se specializase de atâta amar de vreme, încât devenise un parazit, incapabil să existe independent de viaţa de pe urma căreia se hrănea. Ghilda nu cutezase niciodată să pună mâna pe sabie… iar acum era incapabilă s-o mai facă. Ar fi putut să cucerească Arrakisul în momentul în care îşi dăduse seama că greşise transformându-şi navigatorii în sclavii drogului din melanj – substanţa care declanşa percepţia interioară. Ar fi putut s-o facă, să-şi trăiască ziua de glorie şi să moară. Dar, în loc să facă lucrul acesta, se mulţumise şă-şi prelungească existenţa de pe-o zi pe alta, sperând că mările în care înota vor putea să producă o nouă gazdă când cea veche va fi murit.

  Navigatorii Ghildei, cu preştiinţa lor limitată, luaseră o hotărâre fatală: aleseseră drumul cel mai uşor, cel mai sigur, drumul care duce la stagnare.

  Să-şi privească bine acum noua gazdă, gândi Paul.

  — Mai e şi o Cucernică Maică Bene Gesserit, care pretinde că-i prietenă cu mama Domniei-Tale, spuse Gumey.

  — Mama mea nu are prietene Bene Gesserit.

  Din nou, Gumey îşi plimbă ochii prin sală, apoi se aplecă la urechea lui Paul.

  — Thufir Hawat e cu ei, Domnia-Ta. N-am putut să-i vorbesc între patru ochi, dar mi-a comunicat prin vechile noastre semnale de mână că a lucrat pentru Harkonneni şi că te-a crezut mort. Mi-a dat de înţeles că trebuie să rămână cu ei.

  — L-ai lăsat pe Thufir în mijlocul acestor…

  — A fost dorinţa lui… şi m-am gândit că-i mai bine aşa. Dacă… dacă ceva nu-i în regulă, se va afla într-un loc în care-l vom putea controla. Dacă nu, vom avea o ureche în tabăra cealaltă.

  Paul îşi aminti atunci de scurtele viziuni preştiente ale posibilităţilor acestui moment… şi, mai ales, de una dintre ele, în care Thufir era înarmat cu un ac otrăvit, pe care Împăratul îi poruncise să-l folosească împotriva „acestui Duce parvenit”.

  Gărzile de la uşă se traseră la o parte, formară un culoar îngust de lănci. Se auzi foşnet de veşminte, tălpi scrâşniră pe nisipul aspirat de curent în interiorul sălii.

  Împăratul Padişah Shaddam IV intră în holul mare, în fruntea alaiului său. Îşi pierduse coiful de burseg şi părul său roşu era răvăşit. Mâneca stângă a uniformei îi era sfâşiată de-a lungul cusăturii de pe partea interioară a braţului. Nu avea centură, nu avea arme, dar forţa personalităţii sale părea un scut de netrecut în jurul fiinţei sale.

  O lance fremenă îi bară calea, îl sili să se oprească la distanţa pe care o indicase Paul. Membrii suitei se grupară în spatele lui – un