Paul îl privi îndelung. Văzu femeile care încercau să-şi ascundă lacrimile, văzu lacheii care veniseră pe Arrakis ca să asiste din loji de favoare la o victorie a Sardaukarului şi pe care şocul înfrângerii îi redusese la muţenie. Văzu ochii scăpărători, de pasăre, ai Cucernicei Maici Gaius Helen Mohiam, care privea aprig pe sub marginea glugii negre, şi, alături de ea, silueta retrasă, ascunsă, a lui Feyd-Rautha Harkonnen.

  Iată unul dintre chipurile pe care mi le-a dezvăluit timpul, gândi Paul.

  Privirea îi fu atrasă de o uşoară mişcare în spatele lui Feyd-Rautha. Zări o faţă prelungă, o faţă ca de nevăstuică, pe care n-o mai văzuse până atunci – nici în timp, nici altundeva. Avu clar sentimentul că era o faţă pe care ar fi trebuit să o cunoască şi în sufletul său încolţi teama.

  De ce ar trebui să mă tem de omul acesta?

  Se aplecă spre mama sa, şopti:

  — Omul din stânga Cucernicei Maici, cel cu chip diabolic… Cine e?

  Jessica se uită, recunoscu faţa pe care o văzuse în dosarele Ducelui ei.

  — Contele Fenring, răspunse. Cel care a administrat Arrakisul până la venirea noastră. Un eunuc genetic… şi-un ucigaş.

  Omul de încredere al Împăratului, gândi Paul. Gândul se repercută ca un şoc în conştiinţa lui, pentru că pe Împărat îl văzuse în nenumărate ipostaze în posibilele viitoruri… dar viziunile preştiente nu i-l înfăţişaseră niciodată pe Contele Fenring.

  Şi atunci, îi dădu în gând că deşi îşi văzuse deseori propriul cadavru, în urzeala imensei ţesături care era timpul, nu-şi văzuse niciodată momentul morţii.

  Să mi se fi refuzat imaginea acestui om, tocmai pentru că el este cel ce mă va omorî? Se întrebă.

  Îl încercă un sentiment de aprehensiune. Îşi strămută atenţia de la Fenring, îi privi pe sardaukarii ce supravieţuiseră bătăliei, le observă feţele pământii de umilinţă şi deznădejde. Totuşi, ici-colo, printre ei, câteva chipuri îi atraseră atenţia: ofiţeri care scotoceau cu ochii sala şi ocupanţii ei, sperând încă la o manevră prin care să preschimbe înfrângerea într-o victorie.

  Privirea lui Paul se opri în cele din urmă asupra unei femei înalte, blonde, cu ochii verzi şi trăsăturile de o frumuseţe pătriciană. Pe chipul ei semeţ şi demn, nu se zăreau nici urmele lacrimilor, nici recunoaşterea înfrângerii. Paul ştiu de la prima privire cine era: Prinţesa Regală Bene Gesserit Irulan. Viziunea timpului i-o înfăţişase de mai multe ori şi în multe situaţii.

  Cheia accesului la tron, gândi el.

  În clipa aceea, văzu grupul supuşilor imperiali agitându-se. Din mulţimea de capete se desprinse o siluetă: Thufir Hawat – aceeaşi faţă brăzdată de riduri, aceleaşi buze întunecate, aceiaşi umeri gârboviţi, acelaşi trup firav, marcat de povara anilor.

  — Thufir Hawat, rosti Paul. Să fie lăsat liber, Gumey.

  — Domnia-Ta…

  — Să fie lăsat liber, repetă Paul.

  Gumey dădu din cap.

  Hawat înaintă, târşâindu-şi picioarele. Una din lănci se ridică o clipă, îl lăsă să treacă. Ochii umezi ai mentatului îl fixară pe Paul – măsurând, iscodind.

  Paul făcu un pas înainte, simţind tresărirea nervoasă, aşteptarea încordată a Împăratului şi a suitei sale.

  Privirea lui Hawat alunecă pe lângă umerii lui Paul.

  — Doamnă Jessica, spuse bătrânul, n-am aflat decât astăzi cât de greşit te-am judecat. Nu e nevoie să mă ierţi.

  Paul aşteptă. Dar mama sa nu spuse nimic.

  — Thufir, vechiul meu prieten, zise atunci Paul, după cum vezi, nu stau cu spatele la nici o uşă.

  — Universul e plin de uşi, murmură Hawat.

  — Sunt fiul tatălui meu? Întrebă Paul.

  — Mai degrabă al bunicului tău, răspunse cu glas răguşit Hawat. Ai aceleaşi gesturi, aceeaşi privire.

  — Totuşi, sunt fiul tatălui meu, rosti Paul. Şi-ţi spun, Thufir, că pentru anii pe care ţi i-ai consacrat slujirii familiei mele, poţi să-mi ceri acum orice doreşti. Absolut orice. Vrei viaţa mea, Thufir? Ia-o.

  Paul mai înainta un pas, rămase nemişcat, cu mâinile atârnându-i de-o parte şi de alta a trupului. Observă expresia de intuiţie care apăruse în ochii lui Hawat.

  Îşi dă seama că sunt conştient de capcană, gândi.

  Îşi reduse glasul la o şoaptă, adresată doar urechilor lui Hawat, spuse:

  — Vorbesc sincer, Thufir. Dacă trebuie să mă loveşti, fă-o acum.

  — N-am vrut decât să mai stau o dată înaintea Domniei-Tale, Duce, răspunse Hawat.

  Şi Paul observă abia în clipa aceea efortul pe care-l făcea bătrâuul ca să nu cadă. Brusc, îşi întinse braţele, îl apucă pe Hawat de umeri, îl susţinu. Apoi simţi tremurul muşchilor sub palmele sale.

  — Ce e cu tine, prietene? Întrebă. Suferi?

  — Sufăr, Ducele meu, mărturisi Hawat, dar bucuria pe care o simt e mai presus decât suferinţa. Fără să-şi desprindă umerii din mâinile lui Paul, îşi răsuci trupul pe jumătate, îşi întinse braţul şi mâna stângă, cu palma în sus, arătând Împăratului acul minuscul pe care îl strângea între degete. Vedeţi, Maiestate? Spuse. Vedeţi acul trădătorului Vostru? Credeaţi că eu, care mi-am dedicat viaţa slujirii Atreizilor, aş fi putut, astăzi, să mă dezic?

  Paul se clătină, strânse în braţe trupul care se prăbuşi dintr-o dată. Recunoscu moliciunea cumplită a morţii. Încet, se aplecă, îl întinse pe Hawat la picioarele lui, se îndreptă. Făcu semn gărzilor să ia trupul neînsufleţit.

  Câteva clipe, în sală domni o tăcere desăvârşită.

  Paul îl privi lung pe Împărat. Pe chipul suveranului se aşternuse expresia unei aşteptări împietrite. Iar în privirea sa încolţise, în sfirşit, spaima.

  — Maiestate, rosti Paul şi remarcă tresărirea de surprindere a Prinţesei Regale. Pronunţase cuvântul cu atonalele controlului Bene Gesserit, încărcându-l cu toate nuanţele de dispreţ şi batjocură posibile.

  Este într-adevăr o Bene Gesserit, gândi el.

  Împăratul îşi drese glasul, spuse:

  — Poate că stimata mea rudă îşi închipuie că acum totul se va petrece după voia sa. Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr. Ai violat