biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » Muzeul inocentei descarcă iubiri de poveste online gratis .Pdf 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «Muzeul inocentei descarcă iubiri de poveste online gratis .Pdf 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 ... 197 198 199 ... 229
Mergi la pagina:
nici un rezultat.

         - Ştiu, am spus. Şi eu aş vrea, de fapt, să ne căsătorim cu peţitoare.

         - Aşa se şi consideră că facem, la drept vorbind, a spus ea, plină de încredere în sine.

         A afirmat că, de vreme ce nu mai exista nici un bărbat în casă, vizitele pe care le făceam acasă seară de seară (seară de seară !) ar fi fost şi ele greşit tălmăcite de către vecinii din cartier:

         - Desigur, vecinii nu sunt decât un mod de a vorbi... De fapt, în absenţa tatei, nici taclalele de altădată nu mai sunt cu putinţă. Iar lucrul acesta mă necăjeşte foarte tare.

         Am crezut, o clipă, că avea să plângă, dar s-a stăpânit. Uşile batante ale cofetăriei, care se dădeau la o parte când le împingeai, nu se mai puteau închide din pricina aglomeraţiei

care domnea înăuntru. Spaţiul fusese umplut până la refuz de o gloată de liceeni nespus de gălăgioşi, echipaţi cu sacouri bleumarin şi cravate subţiri, legate strâmb. Râdeau şi

se-nghionteau. Ne-am ridicat, fără a mai lungi discuţia. Am însoţit-o pe Füsun pânã în capul povârnişului Çukurcuma, încântat să păşesc alături de ea prin îmbulzeala din Beyoglu.

 

 

 

 

76

 

 

Cinematografele din Beyoglu

 

 

 

         Eu şi Füsun am izbutit să rămânem fideli spiritului celor discutate la cofetăria Perla. Unul dintre prietenii mei din armată, care locuia în Fatih, într-o cu totul altă lume decât cea reprezentată de cercul meu din Nişantaşi, a devenit imediat avocatul lui Füsun. Cum cei doi soţi deciseseră să se despartă de comun acord, problema era, de fapt, simplă. Füsun îmi spusese râzând că Feridun se gândise chiar, la un moment dat, să-mi ceară sprijinul pentru a-şi găsi, la rândul lui, un avocat. Nu mai aveam cum s-o văd acum serile, în Çukurcuma, dar ne-ntâlneam o dată la două zile în Beyoglu, ducându-ne la cinema.

         Şi în copilărie îmi plăcea răcoarea cinematografelor din Beyoglu în zilele de primăvară, când se-ncingea bulevardul. Mă-ntâlneam mai întâi cu Füsun în Galatasaray şi alegeam

împreună un cinematograf, studiind îndelung afişele, după care ne cumpăram bilete, intram în sala întunecoasă, răcoroasă şi aproape pustie, ne aşezam undeva în spate, departe de ochii lumii, dibuindu-ne locurile la lumina care se revărsa de pe ecran, ne luam de mână şi urmăream filmul cu acea relaxare a oamenilor care au în faţă tot timpul din lume.

         O dată, pe la începutul verii, când în cinematografe începuseră să ruleze două sau chiar trei filme la preţul unui bilet, mi s-a-ntâmplat ca, în timp ce mă aşezam, aranjându-mi

pantalonii, şi puneam ziarul şi revista pe care le ţineam în mână pe scaunul liber de alături, bâjbâind prin întuneric, motiv pentru care mâna mea întârzia s-o ia pe Füsun de mână, mâna ei frumoasă să mi se strecoare în poală, ca o vrabie nerăbdătoare, să se deschidă, preţ de o clipă, deasupra pântecului meu, ca şi cum m-ar fi întrebat unde mă aflam, iar mâna mea s-o apuce pătimaş, luând-o înaintea sufletului.

         În cinematografele din Beyoglu care prezentau, vara, câte două (Munca, Fitaş, Atlas) sau chiar trei filme (Visul, Alkazar, Laleaua) unul după altul, ne puteam da seama de numărul

spectatorilor când se aprindeau luminile, între două pelicule, şi asta pentru că nu se făcea pauză la jumătatea filmului, aşa cum se-ntâmpla iarna. (În pauze nu ne ţineam de mână.) Cu prilejul acestor pauze discutam în şoaptă despre ceea ce se mai petrecuse în ultima vreme, despre una-alta, răstimp în care-i priveam pe bărbaţii singuratici, îmbrăcaţi în haine

boţite, cu ziare la fel de boţite în mâini, care stăteau aşezaţi într-o rână, aplecaţi în faţă sau lăsaţi mult pe spate în fotoliile marilor cinematografe, ce duhneau a mucegai şi abia dacă erau iluminate, pe bătrânii aţipiţi prin colţuri, pe spectatorii visători care se străduiau să pătrundă din lumea imaginară a filmului în lumea banală a sălii mohorâte, cu iz a praf. O dată, când ne aflam într-o asemenea pauză la cinematograful Seraiul, Füsun mi-a dezvăluit în şoaptă că

lucrul pe care mi-l doream de opt ani de zile - să divorţeze oficial de Feridun - se împlinise:

         - Se pare că avocatul a obţinut sentinţa, mi-a spus ea. De-acum sunt divorţată oficial.

         În clipa aceea mi s-a-ntipărit în minte o imagine pe care n-am s-o uit până la sfârşitul vieţii - scena, draperiile şi spectatorii somnoroşi răspândiţi prin scaune, în sala pustie a cinematografului Seraiul, care-şi pierduse strălucirea de odinioară, cu tavanul său aurit şi zugrăveala coşcovite. Până în urmă cu zece ani, lojele unor cinematografe precum Atlas

sau Seraiul se numărau, întocmai ca parcul Yildiz, printre locurile frecventate de perechile care nu izbuteau să afle un cotlon mai ferit în care să se ţină de mână şi să se sărute, dar Füsun nu-mi dădea voie s-o sărut acolo - în schimb, n-avea nimic împotrivă să pun mâna pe piciorul ori pe genunchiul ei.

         Ultima mea întrevedere cu Feridun a decurs bine dar, împotriva speranţelor şi-a aşteptărilor mele, s-a transformat într-o amintire neplăcută. Afirmaţia pe care o făcuse Füsun

la cofetăria Perla, potrivit căreia nu făcuseră dragoste în cei opt ani cât fuseseră împreună, precum şi pretenţia ei de-a fi crezută mă şocaseră, pentru că, la fel ca foarte mulţi bărbaţi

îndrăgostiţi de o femeie căsătorită, eu credeam, de fapt, în secret acest lucru de opt ani de zile. Dragostea pe care i-o purtam lui Füsun putuse supraviețui atâta vreme tocmai datorită acestei convingeri, care constituie aspectul cel mai însemnat, mai delicat şi mai tainic al poveștii mele.

         Dacă aş fi cugetat vreme îndelungată, la modul deschis şi consecvent, că Füsun şi Feridun alcătuíau o pereche cu o viaţă sexuală împlinită (încercasem, cu părere de rău, să fac

acest lucru de vreo două-trei ori, apoi nu mai dorisem să încerc), dragostea pe care i-o purtam lui Füsun n-ar mai fi fost atât de trainică. Când Füsun îmi vorbise, sigură de sine, de lucrul acela cu care mă amăgeam de opt ani de zile, cerându-mi s-o cred fără şovăire, mă gândisem imediat, fără înconjur, că spusele ei nu erau adevărate, ba chiar mă simţisem tras pe sfoară. Cum însă Feridun o părăsise, de fapt, în cel de-al şaselea an al căsniciei lor, ajunsesem să pot accepta adevărul. De îndată ce

1 ... 197 198 199 ... 229
Mergi la pagina: