mă gândeam însă la acest lucru, eram cuprins de-o gelozie, de o mânie fără seamăn la adresa lui Feridun, şi-mi doream să-l umilesc. Nu încercasem niciodată acele sentimente de-a lungul celor opt ani, aşa încât parcursesem acea perioadă fără a avea aproape nici un conflict cu el. La capătul celor opt ani îmi dădeam seama foarte bine că Feridun, la rândul lui, izbutise să mă suporte, mai cu seamă în primii ani, tocmai datorită vieţii sexuale fericite pe care o împărtăşea cu soţia lui. La fel ca orice bărbat care avea parte de o căsnicie împlinită, dar care ţinea, totodată, la viaţa socială şi căruia-i făcea plăcere să se vadă cu prietenii la cafenea, pentru a discuta despre profesie şi a sta la taclale, Feridun îşi dorea să iasă seara. În timp ce-l priveam în ochi, mi-a trecut prin minte fără echivoc că, în primii ani ai căsniciei lor, subestimasem fericirea pe care o cunoştea Füsun alături de soţul ei - un alt lucru pe care-l ştiam şi pe care mi-l ascunsesem până atunci -, dar n-am încercat nici un sentiment

de vinovăţie.

         La acea ultimă întâlnire cu Feridun, gelozia, care sălăşluia în mine, tăcută, de opt ani, ca în cel mai adânc şi mai vast spaţiu de pe fundul oceanului, prinsese să freamăte; mi-am dat seama că nu trebuia să-l mai văd până la sfârşitul vieţii, aşa cum procedasem şi cu unii dintre vechii mei prieteni. Cei care ştiu că am nutrit ani de zile un anumit sentiment de fraternitate, de prietenie faţă de Feridun, care a suferit vreme îndelungată din dragoste pentru Füsun, şi aceasta înainte de apariţia mea, ar putea să nu priceapă mânia pe care o încerc la adresa lui tocmai când lucrurile îşi află rezolvarea. Pun punct acestui subiect spunând că abia acum

începeam să-l înţeleg pe acest bărbat, care fusese mereu o enigmă pentru mine.

         Am simţit, după privirile lui, că Feridun mă invidia puţin pentru fericirea pe care urma s-o trăiesc alături de Füsun. Dar la acel ultim prânz pe care 1-am luat împreună la hotelul

Divanul, amândoi eram destinşi, pentru că băuserăm rachiu din belşug; după detaliile legate de transferul companiei Lămâia Film pe numele lui Feridun, am trecut la un alt subiect care ne relaxa, ne bucura şi ne stârnea zâmbete: Feridun urma să înceapă, în cele din urmă, filmările la pelicula de artă Ploaia albastră.

         În ziua aceea am băut atât de mult cu el, încât n-am mai trecut deloc pe la Satsat, ci m-am întors acasă, abia ţinându-mă pe picioare, şi m-am culcat. Îmi amintesc că, înainte de-a

adormi, i-am spus mamei, care venise îngrijorată la patul meu: „Viaţa e foarte frumoasă!“. La două zile după aceea, într-o seară furtunoasă, cu tunete şi fulgere, am dus-o în Çukurcuma, cu maşina condusă de Çetin. Mama se purta de parcă ar fi uitat că nu voise să se ducă la înmormântarea lui Tarik Bey. Era însă departe de-a fi calmă, prin urmare a vorbit tot drumul, aşa cum făcea întotdeauna când era încordată.

         - Aaa, ia te uită ce frumoase sunt trotuarele pe aici! a spus ea în timp ce ne apropiam de casa lui Füsun. Mi-am dorit întotdeauna să văd cartierele astea - ca să vezi, ce povârniş drăguţ şi ce locuri minunate!

         În timp ce intram în casă, un vânt răcoros, ca înainte de ploaie, a ridicat o clipă în aer tot praful de pe caldarâm.

         Mama vorbise înainte la telefon cu tanti Nesibe, îi prezentase condoleanţe, după care se văzuseră de câteva ori. În ciuda acestui fapt, vizita noastră ,,de peţit“ s-a transformat, la început, într-o vizită de condoleanțe consacrată memoriei lui Tarik Bey. Am simţit însă cu toţii ceva care trecea dincolo de simplele condoleanțe. După primele cuvinte agreabile şi

expresii politicoase - ,,ce frumos e aici, ce dor mi-a fost de voi, ce rău ne-a părut !“ -, tanti Nesibe şi mama s-au îmbrăţişat şi au început să plângă. Füsun a ieşit din încăpere şi a fugit

sus, la etaj.

         Pe undeva, prin apropiere a căzut un fulger, iar cele două femei, care rămăseseră înlănţuite, s-au desprins una de cealaltă.

         - Doamne iartă-ne! a spus mama.

         Afară începuse să plouă torenţial şi continua să tune, iar Füsun, femeia divorţată de douăzeci şi opt de ani, ne-a adus cafea pe o tavă pe care o purta cu gesturi elegante, ca o

tânără de optsprezece ani care i se-nfăţişează peţitoarei.

         - Nesibe, Füsun îţi seamănă leit! a spus mama. E la fel ca tine... Câtă inteligenţă răzbate din râsul ei şi ce frumoasă s-a făcut!

         - Nu, e mai deşteaptă ca mine! a spus tanti Nesibe.

         - Şi răposatul Mümtaz spunea mereu că Osman şi Kemal sunt mai deştepţi ca el, dar oare credea ce spunea? Noile generaţii sunt, parcă, mai agere la minte decât noi, a spus mama.

         - Fetele sunt, cu siguranţă, mai agere decât noi, a spus tanti Nesibe. Ştii, Vecihe - de data aceasta, nu se ştie de ce, nu i s-a mai adresat cu „soră Vecihe“, ca până atunci – de ce-mi pare cel mai rău în viaţă...

         I-a povestit că-şi dorise foarte mult, într-o vreme, să deschidă o prăvălie în care să vândă ceea ce cosea şi prin care să devină cunoscută, numai că nu avusese curajul s-o facă, după care s-a plâns: "

         - Persoane care nici măcar nu ştiu să ţină cumsecade foarfeca în mână ori să facă un tighel au ajuns acum proprietarele unor case de modă vestite.

         Ne-am dus cu toţii la fereastră şi am privit ploaia, precum și șiroaiele de apă care se scurgeau pe povârniş.

         - Răposatul Tarik Bey ţinea foarte mult la Kemal, a spus tanti Nesibe, aşezându-se la masă. În fiecare seară spunea „hai să mai aşteptăm puţin, că poate că vine Kemal Bey“.

         Am simţit că mamei nu-i picaseră deloc bine vorbele ei.

         - Kemal ştie ce vrea, a spus mama.

         - Şi Füsun e foarte hotărâtă, a spus tanti Nesibe.

         - De fapt, s-au decis, a spus mama.

         Conversaţiile legate de „peţit“ n-au mers însă mai departe.

         Eu, tanti Nesibe şi Füsun ne-am turnat câte-un pahar cu rachiu; mama nu obişnuia să bea alcool decât rareori, dar de data aceasta a cerut