şi ea, iar după două înghiţituri s-a înveselit imediat - mai degrabă de mirosul rachiului decât de rachiu în sine, după cum spunea tata. Şi-a amintit cum îşi cosea cândva rochiile de seară, stând cu Nesibe până în zori. Subiectul acesta le-a surâs amândurora, aşa încât le-au venit în minte tot soiul de nasturi şi de rochii de pe vremea aceea.

         - Rochia cu pliuri a lui Vecihe a devenit atât de celebră, încât după aceea mi-au cerut şi alte doamne din Nişantaşi să le fac unele la fel, ba chiar şi-au procurat acelaşi gen de material de la Paris, după care au venit şi mi l-au vârât în nas, dar n-am vrut s-o fac, a spus tanti Nesibe.

         Când Füsun s-a ridicat de la masă, cu un aer ceremonios, şi s-a apropiat de colivia lui Lămâie, m-am ridicat şi eu.

         - Pentru Dumnezeu, lăsaţi pasărea aia acum, în toiul mesei! ne-a spus mama, de pe scaunul pe care stătea. Nici o grijă, o să mai aveţi destul timp să vă vedeţi... Staţi, ia staţi

puţin, nu vă permit sub nici o formă să vă așezaţi iar la masă fără să vă spălaţi pe mâini!

         Am urcat la etaj, ca să mă spăl pe mâini. Füsun se putea spăla şi jos, în bucătărie, dar a luat-o pe urmele mele. Odată ajunşi sus, în capul scărilor, am prins-o de braţe, am privit-o

în ochi şi am sărutat-o cu patimă pe buze. A fost un sărut profund, matur, cutremurător, care a durat vreo zece-două- sprezece secunde. Cu nouă ani în urmă ne sărutam aşa cum se sărută copiii. Sărutul acesta, care purta povara, forţa, încărcătura spirituală a celor nouă ani trecuţi, era foarte departe de anii copilăriei. Füsun a fost cea care a coborât prima, în fugă.

         Am isprăvit masa fără să mai glumim, atenţi la fiecare vorbă care ne ieşea din gură, iar când a stat ploaia am plecat cât mai repede.

         Pe drumul de întoarcere, în maşină, i-am spus mamei:

         - Mamă, ai uitat s-o peţeşti pe fată.

         - Cât de des te-ai dus pe la ei în anii ăştia? m-a întrebat mama.

         Văzând că rămăsesem o clipă tăcut, s-a decis repede:

         - Cât te-ai dus, te-ai dus şi gata... Nesibe a spus ceva care m-a durut. Poate că m-am necăjit eu puţin pentru că, de ani de zile, n-ai mai stat la masă, la cină, cu mama ta - m-a

mângâiat pe braţ -, dar nu-ţi face griji, fiule, n-am pus la inimă. Nu puteam însă s-o cer ca pe-o liceană. S-a măritat, a divorţat, e ditamai femeia! E o persoană cu capul pe umeri, care ştie foarte bine ce face. Voi aţi discutat între voi şi-aţi decis totul. La ce bun ipocrizia şi farsele?! Din punctul meu de vedere, nici de logodnă n-aveţi nevoie... Căsătoriţí-vă repede, ca să nu mai lungiţi povestea şi să nu mai lăsaţi lumea să bârfească pe socoteala voastră... Şi nu vă duceţi în Europa. În magazinele din Nişantaşi se găsesc acum de toate, de ce v-aţi duce la Paris...

         Văzând că tăceam, a închis subiectul.

         Odată ajunşi acasă, mi-a spus, înainte de-a intra în camera ei şi a se culca:

         - Aveai dreptate. E o femeie frumoasă şi deşteaptă. O să-ţi fie o bună soţie. Dar bagă de seamă, se poartă ca şi cum ar fi suferit mult. Sigur, nu ştiu eu mare lucru, dar nu cumva

ca mânia, resentimentul sau ce altceva o avea în suflet să vă otrăvească viaţa.

         - N-o să ne-o otrăvească!

         Ba dimpotrivă, ne apropiam treptat unul de altul, stăpâniţi de-un sentiment care ne ataşa de viaţă, de Istanbul, de străzi, de oameni, de tot ceea ce exista înjur. Uneori, în timp ce o țineam de mână, la cinematograf, Füsun se-nfiora abia simţit. Alteori îşi rezema uşor umărul, sau chiar capul de umărul meu. Mă cufundam adânc în scaun, ca să se poată sprijini mai lesne de mine, îi luam mâna în mâinile mele, iar uneori o mângâiam delicat pe picior. Füsun nu se mai împotrivea acum să stăm la lojă, aşa cum se-ntâmpla în primele săptămâni. În timp ce-i țineam mâna în mâna mea, simţeam, aidoma unui doctor care ia pulsul pacientului şi care percepe, cu buricele degetelor, cele mai ascunse dureri ale acestuia, feluritele ei reacţii afective la filmul pe care tocmai îl urmăream şi încercam mari delicii urmărind atât filmul, cât şi comentariul emoțional care-l însoţea.

         În pauzele dintre filme discutam, concentraţi, despre pregătirile pentru călătoria în Europa, despre eventualitatea de-a începe să ieşim încet-încet împreună, dar nu aduceam

niciodată vorba de cuvintele mamei cu privire la logodnă. Îmi dădeam seama că logodna n-ar fi fost frumoasă, că urma să se clevetească mult pe seama noastră, că până şi cei din familie ar fi încercat un sentiment de stânjeneală, că dacă am fi chemat multă lume, am fi fost bârfiţi din această cauză, iar dacă n-am fi chemat, s-ar fi spus că nu chemăm pe nimeni, şi simţeam că şi Füsun ajungea, treptat, la acelaşi punct de vedere. Şi ea se ferea de subiectul logodnei, fră-

mântată, cred, de aceleaşi griji. Ne-am decis prin urmare, aproape fără să vorbim despre asta, să nu ne mai logodim deloc şi să ne căsătorim îndată după revenirea din Europa. Cea mai mare plăcere a noastră era să facem planuri privitoare la călătoria în Europa, stând unul în faţa celuilalt şi fumând, în pauzele dintre filme ori în momentele petrecute prin cofetăriile din Beyoglu, pe care începuserăm să le frecventăm mai apoi. Füsun îşi cumpărase o carte intitulată Cu maşina prin Europa, concepută anume pentru turci, şi venea cu ea la cinematograf. Îmi aduc aminte că, în timp ce-o răsfoiam, discutam despre itinerar. Ne hotărâserăm ca, în prima noapte, să poposim la Edirne, iar apoi s-o luăm prin Iugoslavia şi Austria. Lui Füsun îi plăcea, totodată, să se uite la peisajele pariziene din ghidurile mele de călătorie şi-mi spunea ,,să mergem şi la Viena“. Alteori, în timp ce se uita în carte, la peisajele din Europa, se cufunda într-o tăcere stranie, plină de melancolie şi cădea-n visare.

         - Ce s-a-ntâmplat, draga mea, la ce te gândeşti? o întrebam eu.

         - Nu ştiu, spunea