Tanti Nesibe, Füsun şi Çetin îşi făceau pe atunci primele pașapoarte, pentru că urmau să iasă pentru prima oară în viaţa lor din Turcia. Pentru a-i scuti de tortura presupusă de contactul cu instituţiile statului şi de chinul de-a sta la coadă, îl vârâsem în priză pe comisarul Selami, care se ocupa de asemenea lucruri la Satsat. (Cititorii atenţi îşi vor aduce aminte că, în urmă cu opt ani, îi încredinţasem sarcina de-a da de urma lui Füsun şi a familiei Keskin, care dispăruse fără urmă.) Aşa mi-am dat seama că, preocupat cum fusesem de dragostea mea, nu mai ieşisem din Turcia de nouă ani şi că nu mai aveam nevoie de aşa ceva. Înainte vreme mă

simţeam însă nefericit dacă nu plecam în străinătate o dată la trei-patru luni, sub un pretext oarecare.

         Într-o zi caldă de vară ne-am dus, prin urmare, la Secţia de Paşapoarte a Securităţii, aflată la sediul guvernatorului, în Babiali, pentru a demara formalitățile. Vechea clădire,

care adăpostise, în ultimii ani de existenţă ai Imperiului Otoman, reşedinţa marilor-viziri şi a celorlalţi viziri cu rang de paşă şi care fusese scena unor raiduri, unor crime politice şi a multor altor grozăvii relatate în manualele de istorie din liceu îşi pierduse, la fel ca foarte multe alte imobile rămase din epoca otomană, decorațiunile aurite şi splendoarea de

altădată şi se transformase într-un spaţiu sufocat de lume, pe ale cărui culoare şi scări adăstau, sastisiți, mii de oameni, care stăteau la cozi pentru felurite documente, ştampile şi semnături şi care se certau între ei, ţipând unii la alţii. Din pricina zăpuşelii şi a năduşelii, documentele din mâinile noastre s-au umezit imediat.

         Către seară am fost trimişi, pentru un alt document, la clădirea de birouri Sansaryan din Sirkeci. În timp de coboram povârnişul Babiali, Füsun a intrat, fără a ne preveni pe nici unul dintre noi, într-o mică ceainărie aflată ceva mai sus de vechea cafenea Meserret şi s-a aşezat la o masă.

         - Ce-a apucat-o iar pe fata asta? a întrebat tanti Nesibe.

         Am intrat în ceainărie, iar tanti Nesibe şi Çetin au rămas să ne aştepte afară.

         - Ce s-a-ntâmplat, draga mea, ai obosit? am întrebat-o eu.

         - Eu renunţ, nu mai vreau să merg în Europa! a spus Füsun.

         Îşi aprinsese o ţigară şi-a tras cu nesaţ un fum în piept.

         - Voi duceţi-vă şi luaţi-vă paşapoartele, pentru că eu sunt epuizată.

         - Draga mea, strânge din dinţi, căci nu mai e mult şi terminăm.

         Draga mea s-a mai împotrivit puţin, a făcut pe îmbufnata, dar în cele din urmă, vrând-nevrând, ne-a urmat. Ne-am mai confruntat cu o astfel de criză măruntă şi când am vrut să ne luăm vizele de la Consulatul Austriei. Pentru ca tanti Nesibe şi Füsun să nu fie strivite la cozi şi umilite la interviuri, pregătisem nişte documente care atestau faptul că, la fel ca şi Çetin, erau încadrate, ca personal de specialitate, deci cu salarii mari, la Satsat. Austriecii ne-au acordat viza tuturor, dar au intrat la bănuieli în privinţa lui Füsun, găsind că era prea tânără, şi au chemat-o la interviu. M-am dus şi eu cu ea.

         Cum, cu şase luni în urmă, un individ furios ale cărui cereri de viză erau respinse de ani de zile ucisese un funcţionar de la Consulatul Elveţiei, trăgându-i patru gloanţe în cap, serviciile de vize ale consulatelor de la Istanbul luaseră măsuri de securitate extrem de severe. Acum, solicitanţii nu se mai întâlneau faţă-n faţă cu funcţionarii care acordau vize pentru Europa, ci puteau discuta cu ei doar la telefon, din dosul unor geamuri antiglonţ, aidoma condamnaţilor la moarte din filmele americane. În faţa consulatelor se aflau puhoaie de oameni care se buluceau şi se îmbrânceau pentru a se apropia de birourile de vize, pentru a putea intra în grădinile ori în curţile acestora. Funcţionarii turci (lumea spunea despre ei, şi mai ales despre cei de la Consulatul Austriei, ,,s-au făcut mai nemţi decât nemţii, şi asta-n două zile !“) le făceau observaţie pentru că nu stăteau la rând, îi îmbrânceau şi făceau o primă triere, repezindu-i pe unii dintre ei, după ce vedeau cum erau îmbrăcaţi (,,tu să nu mai vii, că vii degeaba !“). Programarea la interviu îi făcea nespus de fericiţi pe solicitanţi; odată ajunşi între geamurile antiglonţ, cu izolare fonică, tremurau cu toţii ca nişte elevi care susţin un examen greu, devenind tăcuţi şi supuşi ca nişte mieluşei.

         Pentru că aveam pile, Füsun n-a mai stat la coadă şi a intrat la interviu cu zâmbetul pe buze dar, nu peste multă vreme, a ieşit din birou roşie la faţă ca focul şi a păşit direct în stradă, fără să se uite la mine. Când a rărit paşii ca să-şi aprindă o ţigară, am ajuns-o din urmă. Am întrebat-o ce se întâmplase, dar nu mi-a răspuns. Am intrat şi ne-am aşezat la Palatul Naţional al Răcoritoarelor şi Sandviciurilor, după care a spus:

         - Nu mai vreau să merg în Europa, am renunţat.

         - Ce s-a-ntâmplat? Nu-ţi dau viza?

         - M-a pus să-mi povestesc toată viaţa. M-a întrebat până şi de ce am divorţat. M-a întrebat din ce trăiesc, de vreme ce nu lucrez şi am rămas singură. Aşa că nu mai merg în

Europa! Nu vreau viza nimănui!

         - Am s-o rezolv altfel, am spus eu. Sau ne ducem cu vaporul, prin Italia.

         - Crede-mă, Kemal, am renunţat şi la călătoria în Europa! Nu le ştiu nici limba, aşa că mi-e ruşine.

         - Draga mea, o să vedem puţin lumea... Prin alte părţi există şi oameni fericiţi, care trăiesc altfel decât noi. O să ne luăm de mână şi-o să hoinărim pe străzile lor. Lumea nu se

limitează la Turcia.

         - Trebuie să văd puţin Europa ca să fiu demnă de tine, nu-i aşa? Dar am renunţat şi la căsătoria cu tine.

         - Füsun, vom fi foarte fericiţi la Paris.

         - Ştii cât sunt de încăpăţânată. Nu insista, Kemal! Căci atunci am să mă încăpăţânez şi mai tare!

         Cu toate acestea, am insistat şi, peste ani, când urma să-mi regret, îndurerat, insistențele, aveam să-mi aduc aminte că mă imaginam adeseori făcând dragoste în taină cu Füsun, într-o cameră de hotel. La o săptămână după aceea, i-am