obţinut viza cu ajutorul lui Selim Snobul, care importa hârtie din Austria. Tot atunci ne-am încheiat şi noi, ceilalţi trei, formalităţile de viză. Într-o zi, pe când ne aflam în loja cinematografului Seraiul, i-am înmânat lui Füsun paşaportul, ale cărui pagini erau acum colorate de vizele ţărilor pe care urma să le străbatem în drum spre Paris, şi am simţit o stranie mândrie - mândria de-a fi un bun soţ. Cu ani în

urmă, pe vremea când vedeam nălucile lui Füsun prin tot soiul de cotloane ale Istanbulului, mi se încrucişaseră paşii cu una dintre ele şi la cinematograful Seraiul, unde ne găseam în acele clipe. Füsun şi-a luat paşaportul, râzând, apoi a încruntat din sprâncene şi a început să-i răsfoiască paginile, examinând vizele rând pe rând.

         Am rezervat, printr-o companie de turism, trei camere spațioase la Hötel du Nord din Paris, pentru mine, pentru Çetin Efendi şi pentru Füsun şi mama ei. Când mă duceam la Paris s-o văd pe Sibel, în anii în care aceasta studia la Sorbona - la universitate, am vrut să spun -, obişnuiam să poposesc la alte hoteluri dar, aidoma studenţilor care visează cu ochii deschişi la locurile pe care le vor vizita cândva, când se vor căpătui, îmi imaginam adeseori cum ar fi fost să zăbovesc o zi şi să petrec câteva ore minunate în acel hotel, care părea desprins din filme şi amintiri.

         - N-aveţi nevoie de aşa ceva, mai întâi căsătoriţi-vă şi după aceea duceţí-vă! spunea mama. Hai să zicem că tu vei fi încântat să călătoreşti cu fata pe care o iubeşti... Ce-or să

facă însă Nesibe şi Çetin Efendi?... Ce treabă au ei cu voi? Mai întâi căsătoriţi-vă şi apoi plecaţi la Paris cu avionul, în luna de miere. Am să-i spun eu Garoafei Albe să scrie, la rubrica lui, două coloane despre povestea voastră, făcând-o să arate ca o poveste romantică, ca o vorbă de clacă pe gustul tuturor, iar în două zile o să se uite tot ce s-a petrecut. De fapt, lumea nu mai e ca pe vremuri. Peste tot mişună îmbogăţiţi din provincie. Şi-apoi, eu ce mă fac fără Çetin ? Cine-o să mă ducă de colo până colo?

         - Mamă dragă, la drept vorbind n-ai ieşit decât de două ori din casa şi grădina de la Suadiye, cât a fost vara de lungă. Nu-ţi face griji, o să ne-ntoarcem pe la sfârşitul lui septembrie. Îţi promit că Çetin o să fie cel care o să te aducă înapoi, în Nişantaşi, la început de octombrie... Tanti Nesibe o să-ţi aleagă şi dumitale o rochie pentru nuntă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

77

 

 

Marele hotel Semiramis

 

 

 

         Pe data de 27 august 1984, la ora douăsprezece şi un sfert, am ajuns la casa din Çukurcuma cu maşina condusă de Çetin, pentru a porni în călătoria prin Europa. Trecuseră

exact nouă ani şi patru luni de la prima mea întâlnire cu Füsun, la buticul Şanzelize, dar nici măcar n-am stat puţin să cuget la felul în care se schimbase ea şi la felul în care se modificaseră viaţa şi personalitatea mea în acest răstimp. Întârziaserăm din cauza sfaturilor pe care nu mai contenea să ni le dea şi a lacrimilor nesfârşite pe care le vărsa mama, dar şi din cauza aglomeraţiei din trafic. Îmi doream să închei acea perioadă din existenţa mea şi să pornesc cât mai curând la drum. Pe când Çetin Efendi aşeza în portbagaj, după o lungă aşteptare, valizele lui tanti Nesibe şi ale lui Füsun, mă simţeam, pe de o parte, plictisit de copiii care ne-nconjuraseră maşina şi de privirile vecinilor din cartier, care ne salutau zâmbind, iar pe de altă parte încercam o mândrie pe care mi-o ascundeam chiar şi mie. În timp ce maşina cobora spre Tophane, Füsun l-a văzut pe Ali, care se-ntorcea acasă de la fotbal, şi i-a făcut semn cu mâna. M-am gândit atunci că urma să-mi dăruiască, peste puţin timp, un copil aidoma lui.

         Pe podul Galata am deschis geamurile maşinii şi am tras în piept, fericiţi, mirosul de Istanbul - un iz amestecat de alge, mare, găinaţ de porumbei, fum de cărbune, gaze de

eşapament şi flori de tei. Füsun şi tanti Nesibe stăteau în spate. Eu mă aflam în faţă, lângă Çetin, aşa cum visam de nu ştiu câte zile, şi, în timp ce maşina înainta prin Aksaray, printre ziduri, afundându-se în gropile de prin cartierele de la periferie şi hurducându-se pe bulevardele pavate cu piatră cubică, mă intorceam din când în când spre bancheta din

spate, cu braţul încolăcit în jurul spătarului, şi-o priveam pe Füsun, fericit.

         Odată ajunşi în afara oraşului, undeva dincolo de Bakirkoy, am luat-o printre ateliere, depozite, cartiere noi şi moteluri, iar ochii mi-au căzut pe fabrica de textile a lui Turgay Bey, la care venisem cu nouă ani în urmă, dar n-am mai izbutit să-mi amintesc exact nici măcar de suferinţa pe care mi-o stârnise în ziua aceea gelozia. De îndată ce maşina a ieşit din Istanbul, întregul supliciu pe care-l îndurasem ani de zile din pricina lui Füsun s-a preschimbat într-o minunată poveste de dragoste, care putea fi rezumată dintr-o suflare. Marile poveşti de dragoste, cu final fericit, nu merită, de fapt, mai mult de câteva fraze! Pe măsură ce maşina se

îndepărta de oraş - poate că tocmai din această cauză -, în maşină se aşternea tăcerea. Tanti Nesibe care, în primele minute, făcea tot soiul de glume, plină de vioiciune, punea întrebări de genul „aoleu, nu-i aşa că n-am uitat cutare lucru ?“ şi rostea cuvinte admirative cu privire la tot ceea ce vedea pe fereastră - până şi la caii bătrâni, numai piele şi os, care păşteau pe maidane -, aţipise înainte să ajungem la podul din Büyükçekmece.

         La ieşirea din zona Catalca, Çetin Efendi a făcut plinul la o benzinărie, iar Füsun şi mama ei au coborât din maşină. Au cumpărat de la o bătrână de pe marginea drumului un

pachet de brânză fol, specifică zonei, după care s-au aşezat în grădina de ceai de alături şi au mâncat-o cu ceai şi covrigi, savurând-o pe-ndelete. M-am aşezat şi eu alături de ele,

gândindu-mă că, în ritmul acela,