fără să scot o vorbă şi simţeam o durere plăcută, care mi se răspândea uşurel în piept şi-n pântece, asemenea durerii pe care o percepeam când vedeam vreo fată foarte frumoasă la

petrecerile dansante din prima tinereţe sau de la începutul fiecărei veri. Nu era o suferinţă profundă, nimicitoare, ci dulcea nerăbdare a dragostei.

         La ora şapte şi patruzeci de minute, soarele a apus, alunecând printre lanurile de floarea-soarelui, după ce ne privise stăruitor în ochi. Çetin Efendi a aprins farurile şi, la puţin timp după aceea, tanti Nesibe ne-a spus:

         - Pentru Dumnezeu, măi copii, haideţi să nu mai călătorim pe bezna asta!

         Pe şoseaua cu două benzi, camioanele veneau către noi în şir neîntrerupt, fără ca şoferii să renunţe vreun moment la luminile de distanţă. Marele Hotel Semiramis, a cărui firmă

strălucitoare, cu becuri mov, de neon, se vedea clipind în întuneric la puţină vreme după ce trecuserăm de Babaeski, mi s-a părut un loc bun de popas pentru noapte. I-am cerut lui Çetin să încetinească, iar apoi, când maşina a virat prin faţa Türk Petrolului de alături (un câine a lătrat, ,,hau, hau, hau“) şi a oprit în faţa hotelului, inima mea, care chibzuise că visul meu vechi de opt de ani de zile urma să se împlinească chiar în acel loc, a prins să bată năvalnic, copleşită de dragoste.

         I-am cerut subofiţerului pensionar (pe perete atârna o fotografie din vremurile sale bune, care-l înfăţişa în uniformă şi cu armă), aflat la recepţia hotelului curat, cu trei etaje care, dincolo de nume, era lipsit de orice pretenţii, să ne dea câte-o cameră pentru Füsun şi tanti Nesibe, pentru Çetin Efendi şi pentru mine. Pe când stăteam lungit în pat, în camera mea, cu ochii aţintiţi în tavan, îmi dădeam seama că ideea de-a dormi singur de-a lungul acelei călătorii, în timp ce Füsun avea să se afle, noapte de noapte, în camera de alături, avea să mi se pară chiar mai greu de îndurat decât cei nouă ani în care o aşteptasem.

         Când am intrat, mai târziu, în mica sală de mese de la parter, am constatat că Füsun adoptase o ţinută cum nu se poate mai potrivită pentru surpriza pe care i-o pregătisem. Îşi refăcuse machiajul cu grijă, se dăduse cu parfumul Le Soleil Noir, pe care i-l cumpărasem eu cu ani în urmă şi a cărui sticlă o expun aici, şi purta o rochie stacojie, în ton cu rujul de buze, de parcă s-ar fi aflat undeva în Europa sfârşitului de secolul al XIX-lea, în salonul cochet, cu draperii de catifea al unuia dintre hotelurile acelea de lux aflate în staţiunile prospere de pe coaste. Strălucirea rochiei îi scotea cum nu se poate mai bine în evidenţă frumuseţea şi stră-

lucirea părului întunecat. La mesele alăturate se aşezaseră câteva familii istovite de muncitori care reveneau din Europa, iar copiii curioşi şi bărbaţii arzând de dorinţă din care se alcătuiau se răsuceau din când în când spre Füsun şi-o priveau.

         - Roşul te prinde foarte bine în seara asta, i-a spus tanti Nesibe. Când ai să te îmbraci cu rochia asta la Paris, la hotel ori pe stradă, o să dea şi mai grozav! Dar nu te îmbrăca cu

ea pe drum, seară de seară, draga mea!

         Tanti Nesibe mi-a aruncat o privire, ca să spun că eram şi eu de aceeaşi părere, dar nu mi-a ieşit nici o vorbă din gură. Şi asta nu numai pentru că îmi doream, de fapt, ca Füsun să

se îmbrace în fiecare seară cu rochia aceea, care o făcea să arate nemaipomenit de frumoasă... Eram încordat, asemenea tinerilor îndrăgostiţi care simt să fericirea e foarte aproape, dar că, totodată, le va fi greu s-o atingă; nu-mi venea să deschid gura. Intuiam că Füsun, care era aşezată în faţa mea, se afla în aceeaşi situaţie. Îşi ferea privirile de mine, fuma cu stângăcie, asemenea liceenelor care abia s-au apucat de tutun, şi sufla fumul în lături.

         În timp ce studiam meniul simplu al hotelului, aprobat de primăria din Babaeski, s-a aşternut o tăcere lungă, ciudată, de parcă am fi trecut cu toţii în revistă cei nouă ani pe care-i

lăsam în urmă.

         Când s-a arătat chelnerul, după multă vreme, am cerut o sticlă mare de Yeni Raki.

         - Bea şi dumneata în seara asta, Çetin Efendi, ca să ciocnim! am spus eu. Oricum, n-ai să mă mai duci acasă după masă.

         - Dumnezeu să vă aibă-n pază, Çetin Bey, că mult l-aţi mai aşteptat! a spus tanti Nesibe, lăsând senzaţia că-l preţuia din tot sufletul.

         Mi-a aruncat o privire:

         - Nu există inimă pe care să n-o poţi dobândi şi cetate pe care să n-o poţi cuceri cu răbdare şi credinţă-n Dumnezeu, nu-i aşa?

         Când ne-a fost adus rachiul, am turnat din belşug atât în paharele celorlalţi, cât şi în paharul lui Füsun, iar când am făcut acest lucru, am privit-o drept în ochi. Îmi făcea plăcere

să constat că fuma uitându-se fix la vârful ţigării, aşa cum obişnuia când era nervoasă şi încordată. Am început cu toţii, inclusiv tanti Nesibe, să sorbim cu poftă din rachiul cu gheaţă,

de parcă am fi băut un elixir. Peste puţin timp m-am relaxat.

         Lumea era, de fapt, frumoasă şi parcă abia începeam să bag de seamă acest lucru. Ştiam foarte bine că aveam să-i mângâi trupul delicat, braţele lungi, sânii minunaţi până la sfârşitul vieţii mele şi că aveam să adorm ani la rând cu capul rezemat de gâtul ei, trăgând în piept mireasma pe care o răspândea.

         Aşa cum făceam în copilărie în clipele de fericire, am dat uitării „în mod deliberat“ tot ceea ce mă făcea să fiu fericit şi am privit lumea cu alţi ochi, găsind că tot ceea ce ne-nconjura

era frumos. Pe perete atârna o fotografie cochetă şi plăcută a lui Atatürk, îmbrăcat în frac. Alături de el se aflau un peisaj din Elveţia, un peisaj care înfăţişa podul peste Bosfor şi o amintire mai veche de nouă ani - o fotografie simpatică a