lui Inge, care bea răcoritoare Meltem. Am văzut ceasul, care arăta ora nouă şi douăzeci, iar pe peretele cu recepţia, un anunţ, potrivit căruia „cuplurilor li se solicită certificatul de căsătorie“.

         - Azi e Povârnişuri măturate de vânt, a spus tanti Nesibe. Să nu le spunem să caute canalul ?...

         - Mai e timp, mamă, a spus Füsun.

         În sala de mese a intrat o pereche de străini, care aveau în jur de treizeci de ani. Toată lumea s-a întors şi s-a uitat spre ei, iar ei ne-au salutat politicos. Erau francezi. În anii aceia

nu veneau prea mulţi turişti occidentali în Turcia, dar cei mai mulţi dintre cei care veneau obişnuiau să vină cu maşina.

         La momentul potrivit, proprietarul hotelului, soţia lui - care purta broboadă - şi cele două fiice, adulte, care umblau cu capul descoperit (văzusem că una dintre ele lucra la

bucătărie) au căutat canalul pe care se difuza filmul, după care le-au întors spatele clienţilor şi au început să urmărească serialul în tăcere.

         - Kemal Bey, n-ai să poţi vedea de-acolo, a spus tanti Nesibe. Vino lângă noi!

         Mi-am tras scaunul în spaţiul îngust care o separa pe tanti Nesibe de Füsun, m-am aşezat şi am început să urmăresc filmul Povârnişuri măturate de vânt, a cărui acţiune se petrecea pe colinele Istanbulului. Nu pot să spun însă că pricepeam ce vedeam. Brațul gol al lui Füsun se sprijinea temeinic de braţul meu gol! Partea de sus, stânga, a braţului meu stâng, lipită de braţul ei, dogorea ca fierul încins. Stăteam cu ochii ţintă la ecran, dar sufletul meu pătrunsese,

parcă, în sufletul lui Füsun.

         Ochiul meu interior vedea gâtul lui Füsun, îi zărea sânii frumoşi, sfârcurile căpşunii şi albeaţa pântecului. Füsun se lăsa, treptat, din ce în ce mai greu pe braţul meu. Nu mi-a

stârnit interes nici faptul că Füsun şi-a strivit şi stins ţigara într-o scrumieră pe care scria „Ulei de floarea-soarelui Batanay“, nici faptul că mucurile de ţigară purtau urmele rujului ei carmin.

         Când s-a sfârşit serialul, televizorul a fost închis. Cea mai mare dintre fetele proprietarului a deschis radioul şi a găsit o piesă muzicală uşoară, agreabilă, pe placul fran-

cezilor. În timp ce-mi trăgeam din nou scaunul la locul meu, era cât pe ce să cad. Băusem foarte mult. Füsun băuse şi ea trei pahare cu rachiu - le numărasem cu coada ochiului.

         - Am uitat să ciocnim paharele, a spus Çetin Efendi.

         - Da, să ciocnim, am spus eu. De fapt, a venit vremea să punem la cale o mică ceremonie. Çetin Efendi, acum ai să ne pui în degete inelele de logodnă!

         Am dat la iveală, cu aerul că le făceam o surpriză, cutia în care se aflau inelele pe care le cumpărasem din Bazarul Acoperit cu o săptămână în urmă şi am deschis-o.

         - Asta e calea cuvenită, domnule, a spus Çetin Efendi, adaptându-se imediat împrejurării. Nu te poţi căsători fără să te logodeşti. Ia întindeţi mâinile, să vă vedem! Füsun întinsese deja mâna - surâzând emoţionată.

         - Acum nu mai e cale de-ntoarcere, a spus Çetin Efendi. Veţi fi foarte fericiţi, ştiu bine asta... Dumneata trebuie să-ntinzi cealaltă mână, Kemal Bey!

         Ne-a strecurat în degete inelele de logodnă fără nici o şovăire. În jur au răsunat nişte aplauze; francezilor, care ne urmăreau de la masa alăturată, li se adăugaseră alţi doi-trei

clienţi somnoroşi. Füsun zâmbea nespus de plăcut şi-şi privea inelul de pe deget de parcă s-ar fi aflat la un bijutier, cu intenţia de a-l alege.

         - Ţi se potriveşte pe deget, draga mea? am întrebat-o eu.

         - Mi se potriveşte, a răspuns ea, fără a-şi ascunde zâmbetul.

         - Îţi vine şi foarte bine.

         - Da.

         - Dans, dans! au scandat francezii.

         - Ei, ia să vedem! a spus tanti Nesibe.

         Muzica molcomă de la radio era adecvată pentru dans. Oare aveam să mă pot ţine pe picioare?

         Amândoi ne-am ridicat de pe scaune în aceeaşi clipă. Am cuprins-o pe Füsun pe după talie şi am îmbrăţişat-o. Mirosea foarte frumos; îi simţeam, la atingere, mijlocul, coapsa, şira

spinării. Era mai trează decât mine. A luat lucrurile în serios şi a dansat la modul sentimental, lipindu-se strâns de mine. Am vrut să-i şoptesc la ureche cât de mult o iubeam, dar m-a

cuprins un soi de paralizie.

         Amândoi eram cât se poate de ameţiti dar, cu toate acestea, o latură a minţii noastre ne împiedica să ne lăsăm duşi de val. Curând după aceea, am revenit la locurile noastre. Francezii ne-au aplaudat din nou.

          Eu urc, a spus Çetin Efendi. Dimineaţă am să mă ocup de motor. Plecăm devreme, nu-i aşa?

         Dacă Çetin n-ar fi ţâşnit ca din puşcă, poate că tanti Nesibe ar mai fi rămas.

         - Çetin Efendi, ia dă-mi dumneata cheia maşinii! am spus eu.

         - Kemal Bey, în seara asta am băut cu toţii foarte mult, aşa că aveţi grijă, nu vă atingeți de volan!

         - Mi-a rămas servieta în portbagaj, aş vrea să-mi iau cartea din ea.

         Am luat cheia pe care mi-o întinsese. Çetin Efendi s-a recules o clipă şi s-a înclinat, cu unul dintre gesturile acelea peste măsură de respectuoase pe care le făcea în faţa tatei.

         - Mamă, cum faci să-mi dai cheia camerei? a întrebat Füsun.

         - Nu încui uşa, a spus tanti Nesibe. O deschizi şi intri, pur şi simplu.

         - Vin acum cu dumneata, s-o iau.

         - Nu te grăbi. Cheia o să fie vârâtă în broască pe dinăuntru, a spus tanti Nesibe. O pun în broască şi nu încui. Vii când vrei tu.

         După ce au plecat tanti Nesibe şi Çetin Efendi, ne-am relaxat, dar ne-am simţit şi încordaţi. Füsun îşi ferea ochii de mine, ca o mireasă care rămâne pentru prima oară singură

cu bărbatul alături de care-şi va petrece viaţa. Simteam însă că, dincolo de gesturile de timiditate de-acum ştiute, era stăpânită şi de-un alt sentiment. Am vrut s-o ating. M-am

întins să-i aprind tigara.

         - Aveai de gând să urci în cameră şi să citeşti? m-a întrebat ea.

         Părea că se pregătea să se ridice.

         - Nu, draga mea, mă gândeam că poate dăm o raită cu maşina.

         - Am băut foarte mult, Kemal, nu se poate!

         - O să ne plimbăm împreună.

         - Urcă şi culcă-te!

         - Ţi-e teamă să nu fac vreun accident?

         - Nu mi-e teamă.

         - Atunci, să urcăm în