- Nu se poate - urcă şi culcă-te! Eu plec.

         - Mă laşi singur la masă şi te duci, tocmai în seara în care ne-am logodit?

         - Nu, mai stau, a spus ea. De fapt, îmi place foarte mult să stau aici!

         Francezii se uitau înspre noi, de la masa la care se aflau. Am stat probabil acolo aproape o jumătate de oră, fără să ne vorbim. Din când în când ni se-ntâlneau ochii, dar privirile ne erau răsfrânte către interior. În cinematograful minţii mele rula un film ciudat, fragmentar, plăsmuit din amintiri, din temeri, din dorinţă şi din multe alte imagini, al căror tâlc nu izbuteam să-l desluşesc. Mai apoi, în film s-au furişat două muşte mari, care se strecurau grăbite printre paharele noastre, aşezate pe masă. Pe peliculă se perindau, făcându-se apoi repede nevăzute, mâna mea, mâna lui Füsun, care ţinea o ţigară, paharele şi francezii. În ciuda ameţelii şi a sentimentului de dragoste care mă copleşea, socoteam că filmul care rula în mintea mea era foarte coerent şi cugetam că era nespus de important ca întreaga lume să afle că în momentele acelea nu mai exista nimic altceva decât iubirea dintre mine şi Füsun, decât fericirea noastră. Trebuia să rezolv această chestiune cu aceeaşi iuţeală cu care umbla musca printre farfurii! Le-am zâmbit francezilor în aşa fel încât să-şi dea seama că eram fericiţi, iar ei ne-au zâmbit în acelaşi chip.

         - Zâmbeşte şi tu către ei!

         - Am zâmbit, gata! a spus Füsun. Ce să mai fac, să dansez din buric?

         Uitam că şi Füsun era buimacă de băutură şi mă-ntristam în unele momente, pentru că luam în serios tot ceea ce spunea. Dar fericirea mea nu putea fi risipită uşor. Cum băusem fără întrerupere, atinsesem acea stare de spirit profundă în care percepi unitatea şi unicitatea întregii lumi. Aceasta era şi ideea care se contura din filmul ce rula în imaginaţia mea, înţesat de muște şi amintiri. Tot ceea ce simţeam de ani de zile faţă de Füsun, toate suferintele pe care le-ndurasem pentru ea se identiñcau în mintea mea cu frumuseţea şi complexitatea universului, iar acest sentiment de plenitudine şi desăvârşire mi se părea negrăit de minunat

şi-mi insufla un simţământ de pace. In timpul acesta, m-am întrebat o vreme, obsedant, cum de putea să meargă musca atât de repede fără să se împleticească. Apoi, aceasta a dispărut.

O țineam pe Füsun de mână, peste masă, şi-mi dădeam seama că pacea şi frumuseţea pe care le percepe-am eu i se transmiteau şi ei prin intermediul mâinii mele, pentru ca apoi să revină la mine, iradiind dinspre ea. Frumoasa mână stângă a lui Füsun se afla sub mâna mea, ca un animal ostenit, căci mâna mea dreaptă o încălecase, o cotropise cu bădărănie, de parcă ar fi strivit-o. Intreaga lume se rotea în capul - în capetele noastre.

         - Ce-a fi să dansăm? am spus eu.

         - Nu...

         - De ce nu? ^

         - Acum nu vreau! a spus Füsun. Imi ajunge să stau aşa.

         Am zâmbit, dându-mi seama că se referea la mâinile noastre. Aveam, pe de-o parte, sentimentul că stăteam în locul acela de nu ştiu câte ore, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc, iar pe de altă parte socoteam că abia ajunseserăm. Am uitat, preţ de o clipă, ce făceam acolo. Apoi, când am aruncat o privire în jur, am văzut că în restaurant nu se mai afla nimeni în afară de noi.

         - Francezii au plecat.

         - Nu erau francezi, a spus Füsun.

         - După ce ţi-ai dat seama?

         - Le-am văzut numãrul de la maşină. Erau din Atena.

         - Unde le-ai văzut maşina?

         - Se-nchide restaurantul, trebuie să plecăm şi noi!

         - Nu facem decât să stăm aici!

         - Ai dreptate, a spus ea cu maturitate.

         Am mai zăbovit o vreme, mână-n mână.

         A scos cu grijă o ţigară din pachet, servindu-se de mâna dreaptă, şi-a aprins-o cu măiestrie, cu singura mână liberă de care dispunea, şi a fumat-o pe-ndelete, zâmbind. Mi s-a

părut că gestul acesta a durat ore în şir. În mintea mea tocmai prinsese să ruleze un alt film, când Füsun şi-a retras mâna din mâna mea şi s-a ridicat în picioare. Eu păşeam în urma ei. Am urcat scara cu mare atenţie, fără să mă clatin deloc, cu ochii ţintă la spatele rochiei ei roşii.

         - Camera ta este în partea asta, a spus Füsun.

         - Am să te conduc mai întâi pe tine la cameră, la mama ta.

         - Nu, du-te în camera ta! a şoptit ea.

         - Îmi pare foarte rău că n-ai încredere în mine! Cum ai să-ţi petreci toată viaţa alături de mine?

         - Nu ştiu, a spus ea. Hai, .du-te în camera ta!

         - E o seară foarte frumoasă, am spus eu. Sunt foarte fericit. Crede-mă că toate clipele care vor urma vor fi la fel de fericite, până la sfârşitul vieţii noastre!

         A văzut că mă apropiam s-o sărut şi m-a îmbrăţişat ea prima. Am sărutat-o cu patimă, aproape cu forţa. Ne-am sărutat îndelung. La un moment dat am deschis ochii şi am văzut, pe holul îngust, cu tavanul jos, un portret al lui Atatürk. Îmi aduc aminte că am implorat-o, printre săruturi, să vină în camera mea. Dintr-una dintre camere a răsunat o tuse prefăcută, în chip de atenţionare. S-a auzit o cheie răsucindu-se în broască.

         Füsun s-a desprins din braţele mele, a cotit pe coridor şi s-a făcut nevăzută.

         Am privit în urma ei, disperat. Apoi am intrat în camera mea şi m-am aruncat în pat, îmbrăcat.

78

Ploaie de vară

         Camera nu era cu totul cufundată-n întuneric, căci înăuntru răzbăteau luminile de pe şoseaua spre Edirne şi de la staţia de benzină. Oare se afla vreo pădure în zare? Am băgat de seamă, vag, că undeva, departe, fulgera. Mintea mea se deschisese către întregul univers, către tot ceea ce-l alcătuia.

         S-a scurs multă vreme. Apoi s-a auzit o bătaie în uşă, iar eu m-am ridicat şi am deschis.

         - Mama a incuiat uşa, a spus Füsun.

         Se străduia să mă desluşească în întuneric. Am prins-o de mână şi am tras-o înăuntru. M-am întins pe pat îmbrăcat, am culcat-o lângă mine şi