RĂZBOIUL ESTE PACE

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

IGNORANŢA ESTE PUTERE

Ministerul Adevărului ar avea, după câte vorbesc oamenii, vreo trei mii de încăperi deasupra pământului şi ramificaţiile corespunzătoare dedesubt. Trei alte clădiri mai există, împrăştiate prin Londra, asemănătoare ca aspect şi ca mărime. Clădirile astea domină arhitectura din jur în aşa măsură, încât de pe acoperişul Blocului Victoria le poţi vedea pe toate patru deodată. Sunt sediile celor patru Ministere care-şi împart între ele aparatul de guvernământ: Ministerul Adevărului, care se ocupă cu ştirile, cu distracţiile, cu educaţia şi cu artele frumoase; Ministerul Păcii, care se ocupă cu războiul; Ministerul Iubirii, care se ocupă cu menţinerea ordinii şi disciplinei, şi Ministerul Abundenţei, care răspunde de treburile economice. In Nouvorbă, numele lor sunt Minadev, Minipax, Miniiub şi Minabund.

Dintre toate, Ministerul Iubirii este cel cu adevărat înspăimântător. Nu are deloc ferestre. Winston nu a fost niciodat ă înăuntru şi nici măcar nu s-a apropiat de clădire la mai puţin de o jumătate de kilometru. Este imposibil să intri acolo altfel decât cu treburi oficiale, şi chiar şi atunci pătrunzi numai printr-un labirint de reţele de sârmă ghimpată, uşi de oţel şi cuiburi de mitralieră camuflate. Până şi străzile care duc la barierele lui exterioare gem de gardieni cu mutre de gorile, îmbrăcaţi în uniforme negre şi înarmaţi cu bastoane.

Winston se întoarce brusc. Şi-a compus pe faţă acea expresie de optimism liniştit pe care este indicat s-o arborezi când stai cu faţa la tele-ecran. Traversează camera şi merge în bucătărie. Plecând de la Minister la ora prânzului, şi-a sacrificat masa de la cantină, deşi ştie foarte bine că nu are nimic de mâncare în bucătărie, afară de un codru de pâine neagră pe care trebuie să şi-l păstreze pentru mâine dimineaţă. Ia de pe un raft o sticlă cu un lichid incolor şi cu o etichetă albă pe care scrie GIN VICTORIA. Băutura răspândeşte un miros greţos, uleios, ca de alcool chinezesc de orez. Winston îşi toarnă o ceaşcă aproape plină, îşi pregăteşte simţurile pentru un şoc şi dă pe gât conţinutul ceştii ca pe un medicament. In clipa următoare, faţa i se face roşie, iar ochii încep să-i curgă. Băutura respectivă este un fel de apă tare şi, în plus, când o înghiţi, ai senzaţia că te izbeşte cineva în cap, pe la spate, cu un baston de cauciuc. Şi totuşi, după doar câteva clipe,

arsura din burtă i se stinge şi viaţa începe să i se pară mai veselă. Ia o ţigară dintr-un pachet şifonat pe care scrie ŢIGĂRI VICTORIA şi, din neatenţie, o întoarce în poziţie verticală: uite, s-a scurs tutunul pe jos. Mai ia una, de astă dată cu mai mult succes. După care, merge înapoi în cameră şi se aşează la o măsuţă aflată în stânga tele-ecranului. Din sertarul măsuţei scoate un toc, o călimară cu cerneală şi un volum gros, format mare, cu foi albe, cu spatele roşu şi coperta de culoarea marmorei.

Din cine-ştie-ce motiv, tele-ecranul din apartamentul lui este aşezat într-o poziţie neobişnuită, în loc să troneze, cum se întâmpla de obicei, în peretele din fund, de unde poate supraveghea toată încăperea, aici este încastrat în peretele lateral, faţă în faţă cu fereastra. La un metru depărtare de tele-ecran, peretele formează o nişă, destinată probabil, când se construise blocul, unor rafturi de cărţi. Nişa aceasta nu este foarte adâncă, atâta cât să încapă scaunul pe care stă Winston acum, cu spatele lipit de perete, în aşa fel încât să rămână în afara câmpului de acţiune al tele-ecranului, cel puţin a câmpului vizual. Sigur că tot poate fi auzit, dar, atâta timp cât stă în poziţia de acum, nu poate fi văzut. Lucrul pe care are de gând să-l facă i-a fost sugerat, în parte, de această geografie neobişnuită a camerei.

I-a mai fost sugerat şi de cartea pe care a scos-o din sertar. Este o carte mai mult decât frumoasă. Are o hârtie netedă, de cea mai bună calitate, îngălbenită puţin de trecerea timpului, cum nu se mai fabrică de cel puţin patruzeci de ani. Iar el, Winston, bănuieşte că este mult mai veche de atâta. A văzut-o aruncată în vitrina unei prăvălii de vechituri unde mirosea a mucegai, dintr-o mahala a oraşului — nici nu mai ţine minte în care anume —, şi a fost năpădit, acolo, pe loc, de dorinţa irezistibilă de a o cumpăra. Membrii Partidului nu au voie, în principiu, să intre în magazinele obişnuite — „să cumpere de pe piaţa neagră”, cum se spune —, dar regula nu se respectă cu stricteţe, pentru că sunt o mulţime de lucruri, de pildă şireturi de pantofi sau lame de ras, de care este practic imposibil să faci rost de altundeva. Atunci, demult, când a văzut cartea în vitrina aceea, a aruncat câte o privire în susul şi în josul străzii şi pe urmă s-a strecurat înăuntru şi a cumpărat-o la preţul de doi dolari cincizeci. La vremea aceea, nu o voia pentru nimic anume. A adus-o acasă, în servietă, cu sentimentul vinovăţiei. Chiar şi fără să scrie nimic în ea, este un obiect care îl poate compromite.

Ceea ce are de gând să facă este să-şi ţină, de azi înainte, un jurnal. Aşa ceva nu este ilegal — nimic nu este ilegal, din moment ce nu mai există legi —, dar, daca este descoperit, se poate aştepta, pe bună dreptate, să fie pedepsit cu moartea. Sau cu cel puţin douăzeci şi cinci de ani într-un lagăr de muncă silnică. Pune o peniţă în toc şi-şi trece limba peste ea, ca să se ducă unsoarea. Sigur că tocul este un instrument arhaic şi nu se mai foloseşte nici pentru semnături, dar el şi-a făcut rost de unul pe ascuns şi cu oarecare dificultate, pur şi simplu fiindcă are sentimentul că hârtia asta frumoasă şi lăptoasă merită scrisă cu o peniţă adevărată, şi nu scrijelită cu creionul chimic. Adevărul este că lui Winston îi vine şi greu să scrie de mână. In afară de unele