xml:lang="en-US">Cu o zi înainte, zidul în spatele căruia se ascundea acum făcuse parte dintr-o casă. Fusese unul dintre miile de blocuri înghesuite la marginea Marsiliei, unde locuitorii mai puțin respectabili ai orașului se băteau, făceau escrocherii și își negociau traiul de la o zi la alta.

Acum se adăpostea printre dărâmăturile unei foste camere murdare. Era îmbrăcată într-unul dintre paltoanele ei bune și purta niște pantofi cu toc destul de buni, dar care o strângeau. Locul era însă îngrozitor de strâmt. Cerul senin de iarnă se vedea prin rămășițele etajului de sus, dar camera în care era avea doar o singură ușă. Făcuse o mare prostie că se ascunsese aici de patrula germană. Germanii își croiau drum printre ruine, în timp ce colegii lor continuau să monteze explozibil sus pe deal, pentru a-i alunga pe foștii locuitori ai Cartierului Vechi. Mergeau din casă-n casă. De pe deal răsunau tunete surde și se auzea cum cad bucăți de tencuială, însoțite de ecoul rafalelor ocazionale.

– Au mai găsit niște șobolani, băieți, spuse un bărbat mai în vârstă, probabil ofițerul.

– Dar eu vreau un șoricel, răspunse unul dintre oamenii lui și izbucniră cu toții în râs.

Nici unul dintre prietenii bogați ai lui Nancy n-ar fi putut concepe să vină vreodată în partea asta a orașului, nici măcar înainte de război. Era prea periculos. Prea ciudat. Cu toate astea, în prima ei zi în Marsilia, în urmă cu cinci ani, Nancy se aventurase pe străzile înguste și abrupte ale Cartierului Vechi și se îndrăgostise de el și de nelegiuiții, bețivii și jucătorii de noroc pe care îi întâlnise aici. Îi plăcea atmosfera apăsătoare și amestecul de culori. Se simțise în largul ei din capul locului. Avea un mare talent să meargă în locuri în care nu se cuvenea, ceea ce însemna că-și putea câștiga existența ca jurnalistă în Franța. Și mai știa că, fiind australiancă, putea scăpa basma curată din niște situații la care franțuzoaicele, care țineau atât de mult la reputația lor, nici n-ar fi îndrăznit să se gândească. De atunci, Nancy continuase să se plimbe pe străduțele și aleile întortocheate fără teamă, fumând cot la cot cu băieții de la colț și făcând schimb de înjurături cu șefii lor. Chiar și după ce se logodise cu unul dintre cei mai bogați industriași din oraș, Nancy continuase să meargă oriunde avea chef. Nu i se întâmplase niciodată nimic. După ce începuse războiul și nu se mai găseau provizii nici măcar în teritoriile Vichy, se împrietenise deja cu jumătate dintre bișnițarii din oraș.

– Căpitane, nu e nimeni aici!

– În regulă. Mai departe, băieți.

Veniseră naziștii însă, cu urâțenia și violența lor gratuită, iar toate poveștile cum că ar mai fi fost zone neocupate în Franța se năruiseră. Naziștii deciseseră apoi că cea mai bună cale să scape de agitatorii, de contrabandiștii și de hoții din Cartierul Vechi e să le ardă casele și să-i împuște pe cei care încă nu fugiseră.

Așa că, ghemuită în spatele zidului, auzind patrula cum se apropie, Nancy fu nevoită să recunoască faptul că fusese o idee proastă să vină într-o ultimă misiune aici, când trupele SS scurmau printre ruine după supraviețuitori și fugari. Nu fusese deloc o idee inteligentă când ea era chiar persoana pe care voiau cu disperare s-o găsească sadicii cu pumnul de fier, ea era curierul Rezistenței, cea care transporta clandestin oameni, ea era Șoarecele Alb. Ea, domnișoara Nancy Wake, fostă jurnalistă și prințesa răsfățată a înaltei societăți din Marsilia.

Nu că ar fi avut de ales. Fiecare misiune în care mergea era importantă, dar cea de acum era vitală și trebuia să se întâmple astăzi, chiar dacă germanii făceau prăpăd în jurul ei. Plecase hotărâtă din vila luxoasă în care locuia cu Henri, se strecurase pe lângă patrule, identificase persoana cu care trebuia să ia legătura, îl apostrofase pe șmecherul acela împielițat și agitat să se țină de cuvânt precum se înțeleseseră și pusese mâna pe lucrul pentru care venise. Ținea cu grijă pachetul sub braț. Era învelit în foile unor publicații pro naziste ale tipografiei Vichy. O costase o mie de franci și meritase fiecare bănuț – dacă reușea să se întoarcă teafără.

Acum însă trebuia să scape de aici. Nu ar fi avut nici o șansă să ajungă la timp la întâlnire dacă o prindeau și o luau la întrebări, chiar dacă puneau botul la „Cine, eu, domnule ofițer? O, m-am rătăcit când mă întorceam de la spa. Ce bine vă stă în uniforma asta! Sunt convinsă că mama dumneavoastră e tare mândră“. Doar Dumnezeu știa de câte puncte de control trecuse în ultimii doi ani flirtând și fluturând din gene, c-un strop de ruj pe buze, în timp ce ducea comunicate secrete și piese de radio pentru Rezistență, ascunse în căptușeala de la poșetă sau prinse strâns de interiorul coapsei. Dar trebuia neapărat să ajungă la întâlnire.

Doi din patrulă ajunseseră deja în hol. Fir-ar să fie! Dacă ar fi putut să-i scoată din nou în stradă, ar fi putut-o zbughi prin spatele clădirii. Dacă nu, era nevoită să tragă.

Băgă mâna în poșetă, își pescui revolverul și își umezi buzele. Nu era timp pentru procese de conștiință. Trebuia să rezolve problema. Își ridică capul și privi în stânga și în dreapta străzii