de ofiţerii săi de stat-major. Dinspre sud sufla un vânt prielnic. Cerul, acoperit în cursul nopţii şi al dimineţii, se golise de nori şi acum era de un albastru-limpede, ca peruzeaua. Pescăruşii se roteau în văzduhul îmbibat de miresmele proaspete ale primăverii. Rezemat cu mâinile de balustrada castelului de la pupa, Balthoglu contempla şirul de nave care ieşeau din rada portului, orânduindu-se apoi în formaţie de drum. Flota aceasta era opera lui. O închegase în mai puţin de patru ani, înfăptuind dorinţa padişahului de a avea în Mările Mediterană, de Marmara şi Egee o marină de război care să precumpănească forţele navale ale creştinilor. Suleiman Balthoglu câştigase preţuirea sultanului, reuşind într-o campanie-fulger să debarce în insula Lesbos, să ia cu asalt portul Coloni şi să-l oblige pe principele Gattilusio să plătească un tribut de 2000 de galbeni. Reputaţia lui fusese atunci uşor întunecată de gestul nesocotit al unor ofiţeri care-l denunţaseră sultanului că îşi însuşise întreaga pradă de război, lipsindu-şi subalternii de roadele unei expediţii ce li se cuveneau şi lor potrivit datinilor. Chemat la Adrianopole spre a se justifica, fusese spălat de acuzaţiile ce i se aduceau graţie sprijinului ocult al unor prieteni puternici. Ofiţerii care se făcuseră vinovaţi de „josnice calomnii” fuseseră îndepărtaţi din armată şi degradaţi. Marele vizir Khalil, în dorinţa de a-şi crea un nou şi puternic partizan, încercase să-l numească vizir al armatei, dar Zaganos-Paşa izbutise să pună mâna pe acest post, folosindu-se de creditul său pe lângă sultan. Între Balthoglu şi Zaganos se născuse astfel o mare rivalitate.

Comandantul suprem al forţelor navale otomane era un renegat, ca şi vizirul armatei. Bulgar de origine, se lepădase, de legea creştinească şi îmbrăţişase mahomedanismul, schimbându-şi numele de Palda în Balthoglu.

Instalat pe puntea de comandă, marele amiral se desfăta contemplându-şi flota, alcătuită din trei sute cincizeci de nave militare şi de transport - galere, trireme, bireme, parandarii, fustae şi brigantine. Era hotărât să reînnoiască isprava cruciaţilor care cu două secole în urmă, cuceriseră Constantinopole, luându-l cu asalt dinspre mare. O victorie de o asemenea anvergură i-ar deschide drumul spre viziratul armatei, poate chiar spre comanda supremă a tuturor forţelor militare otomane.

* * *

Clikor Avakumian, neguţătorul de mătăsuri, se pregătea să petreacă fără nici o veselie sărbătorile Paştilor. Ajunsese în pragul falimentului, fiii lui o luaseră razna, înhăitându-se cu tot felul de derbedei, nevastă-sa, Pelaghia, înrăită de sărăcie, îşi descărca paraponul asupra lui cicălindu-l, iar băiatul lui de prăvălie, Nikos, îi furase câteva cupoane de mătase şi le vânduse unor prostituate. Spre a-i pune vârf amărăciunilor, primăvara - îndeobşte prilej de bucurie pentru întreaga suflare creştină - era acum întâmpinată cu spaimă de către constantinopolitani, fiindcă acesta era anotimpul cel mai potrivit pentru deschiderea campaniilor militare. Dacă în iarnă unii oameni îşi făcuseră iluzii asupra intenţiilor padişahului, acum nimeni nu mai nutrea speranţe într-o împăcare între Bizanţ şi Imperiul Otoman. Veşti despre uriaşele pregătiri militare ale osmanlâilor şi despre măcelurile săvârşite de ei prin satele şi târgurile rămase în ciuntitul hinterland al Bizanţului nu mai permiteau îndoieli în ceea ce priveşte viitorul Constantinopolelui.

În ciuda perspectivelor foarte întunecate, romeii se pregăteau să cinstească sărbătorile aşa cum cere datina. În ajunul învierii, când copiii trec pe sub sfânta masă, Clikor se dusese la biserica din cartierul lui şi se uitase cu duioşie la băieţii şi fetiţele îmbrăcaţi în hăinuţele cele mai frumoase, care se îmbulzeau să se strecoare în patru labe pe sub masa încărcată cu flori şi icoane, orânduită sub cupola turlei, pictată cu sfinţi. Evocase anii atât de frământaţi ai copilăriei sale şi vărsase câteva lacrimi pentru străbunii lui, care pătimiseră atât de greu de pe urma turcilor.

În noaptea Paştelui, întreaga familie se găti cu cele mai frumoase straie, spre a merge la slujba învierii. De-a lungul anilor de belşug, salariaţii lui Clikor - croitori, ucenici, băieţi de prăvălie, slujitori casnici - îl însoţiseră de fiecare dată la biserică, alcătuindu-i un fel de suită ce-i sublinia importanţa în societate. Acum, familia Avakumian avea să fie escortată doar de Nikos, ultimul servitor care-i mai rămăsese.

Când stăpâna casei se duse să-l cheme pe Nikos, fiindcă sosise timpul plecării la biserică, nu-l găsi în camera lui. Îl căutară prin toate odăile, răscoliră atelierul, magaziile din curte. Zadarnic.

– Descreieratul! îl sudui Pelaghia, care nu-i putuse ierta furtul cupoanelor. Aş pune rămăşag că s-a dus după femei. Ce-i trebuie păgânului ăstuia slujba învierii?

Pe Clikor îl fulgeră un gând, dar nu-l împărtăşi soţiei şi copiilor, spre a nu le strica seara. În sfârşit, plecară la biserică. Mai tot drumul Pelaghia bodogăni, boscorodindu-şi bărbatul în lipsa lui Nikos.

Ajunşi în piaţa bisericii Sfânta Sophia, văzură lume multă. Călugări şi laici împroşcau cu sudălmi pe creştinii care se îndreptau spre măreţul lăcaş de rugăciune, luminat feeric în onoarea marii sărbători.

– Ce căutaţi, vânduţilor, în biserica Sfânta Sophia, pângărită de papistaşi?

– Înapoi, păcătoşilor!

– Duceţi-vă la bisericile ortodoxe! Acolo vă e locul! În Sfânta Sophia să intre numai ereticii şi duşmanii adevăratei noastre credinţe!

– Blestem pe capul vostru, romei ploconiţi Vaticanului!

Atâta vreme cât vrăjmaşii Unirii se rezumaseră la violenţe verbale, Clikor şi cei ai lui îşi continuaseră drumul către catedrală, căci de când se ştiau ei, numai în acest lăcaş îşi sărbătoriseră Paştele. Dar când ortodocşii fanatizaţi de predicile călugărului Ghenadios prinseră să arunce cu pietre, Clikor găsi că este mai cuminte a face calea întoarsă. Grăbiră pasul şi ajunseră la ieşirea din piaţă tocmai când străjile imperiale interveniră spre a impune ordinea, cu atât mai vârtos cu cât însuşi basileul anunţase că va asista la slujba religioasă de la Sfânta Sophia. Auziră în urma lor mare tumult, dar nu-şi întoarseră ochii într-acolo, de parcă s-ar fi temut să nu fie schimbaţi în stane de sare, asemenea femeilor curioase fugite din Sodoma şi Gomora.

Pe o străduţă lăturalnică găsiră o mică biserică arhiplină. Intrară. Aici, drept-credincioşii ascultau cu smerenie evanghelia. Când preoţii rostiră plini de evlavie: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând”, se auziră sub bolţile pictate suspine şi câteva hohote de plâns.

Clikor, soţia şi copiii lor, împăcaţi cu dumnezeirea şi cu ei înşişi, porniră