Izbutise să se strecoare fără a se întâlni cu gazda pe scară. Odăiţa lui se afla la mansarda unei case înalte, cu patru caturi, şi aducea mai degrabă cu un dulap decât cu o cameră. Gazda de la care închiriase odăiţa asta, cu tot cu masă şi curăţenie, locuia într-un apartament separat, aflat cu câteva trepte mai jos, şi de câte ori ieşea, n-avea cum să nu treacă pe lângă bucătăria ei, a cărei uşă dinspre scară era aproape întotdeauna deschisă larg. De fiecare dată, trecând pe lângă ea, tânărul se simţea cuprins de o laşitate nefirească, de care se ruşina şi care îl făcea să se crispeze. Era dator vândut gazdei şi se temea să dea ochii cu ea.

Nu că ar fi fost laş sau timid, chiar dimpotrivă, dar de la o vreme se afla într-o stare de iritare şi de încordare vecină cu ipohondria. Atât de mult se închisese în el şi se izolase de toată lumea, încât îi era frică de orice întâlnire, nu numai de cea cu gazda. Sărăcia îl strivise. Însă în ultima vreme, nici măcar asta nu-l mai apăsa. Încetase cu totul să-şi vadă de preocupările sale şi nu mai voia să studieze. De fapt, nu se temea de gazdă, orice-ar fi avut de gând cu el. Dar decât să se oprească pe scară, să-i asculte toate neroziile despre nimicurile de zi cu zi, de care nu-i păsa nici cât negru sub unghie, toate sâcâielile cu plata chiriei, ameninţările, văicărelile şi să trebuiască să umble cu fofârlica, să se scuze, să mintă – nu, mai bine să se furişeze ca un cotoi pe scară şi să o zbughească nevăzut de nimeni.

De altminteri, de astă dată, ajungând în stradă, se miră chiar el de frica lui de a-şi întâlni creditoarea.

„Când te gândeşti la ce treabă vreau să mă înham, şi mă tem de asemenea fleacuri! îşi spuse el, zâmbind ciudat. Hm... da… totu-i în mâinile omului şi el lasă totul să-i treacă pe sub nas numai fiindcă e laş… asta-i deja o axiomă… Chiar, de ce s-or teme oamenii cel mai tare? Să facă un nou pas, să spună ceva de la ei, de asta se tem cel mai tare. Dar văd că încep să bat câmpii. De asta nici nu fac nimic, fiindcă bat câmpii. Mă rog, s-ar putea să fie tocmai pe dos: bat câmpii fiindcă nu fac nimic. În luna din urmă m-am obişnuit să bat câmpii întruna, zăcând cu zilele în ungherul meu şi gândindu-mă la… cai verzi pe pereţi. Şi de ce mă duc acolo? Sunt eu în stare de asta? Să fie asta ceva serios? Nu-i serios deloc. Fantazez şi eu ca să mă amuz; nu-i decât o joacă! Halal joacă, n-am ce zice!“

Pe stradă era cumplit de cald, zăpuşeală chiar, înghesuială, peste tot numai var, schele, cărămizi, praf şi duhoarea aceea specifică verii, atât de bine cunoscută de orice petersburghez căruia nu-i dă mâna să închirieze o vilă; dintr-odată, toate astea îl călcară pe nervii şi aşa zdruncinaţi. Duhoarea de nesuportat a cârciumilor, foarte numeroase în acea parte a oraşului, şi beţivii de care te împiedicai la tot pasul, cu toate că era o zi de lucru, întregeau coloritul trist şi respingător al tabloului. Pe chipul cu trăsături fine al tânărului se citi pentru o clipă cel mai profund dezgust. Era foarte frumos: destul de înalt de statură, zvelt şi bine făcut, avea ochi minunaţi, aproape negri, şi un păr blond închis. Nu se depărtase prea mult, că păru dintr-odată să cadă într-o îngândurare adâncă, sau mai degrabă într-un soi de toropeală; înainta fără să mai vadă nimic în jur, de altfel, nu simţea deloc dorinţa de-a vedea. Din când în când mormăia doar ceva pentru sine, căci, după cum recunoştea singur, căpătase obiceiul de-a monologa. În clipa aceea deveni conştient că gândurile i se cam învălmăşeau şi că era foarte slăbit: de două zile nu mâncase aproape nimic.

Era atât de ponosit, încât oricare alt om, chiar unul deprins să umble îmbrăcat ca vai de lume, s-ar fi ruşinat să iasă ziua pe stradă în asemenea zdrenţe. De altminteri, în cartierul acela ar fi fost greu să stârneşti vreo mirare, orice fel de straie ai fi avut pe tine. Vecinătatea pieţei Sennaia, puzderia de localuri cu faimă proastă şi, mai cu seamă, mulţimea de muncitori şi meseriaşi care se îmbulzea pe străzile şi ulicioarele acestui cartier din centrul Petersburgului, toate la un loc împestriţau uneori decorul cu asemenea specimene, încât vederea unui ins ca el nu mai putea mira pe nimeni. Iar tânărul adunase în suflet atâta dispreţ şi atâta ură, încât, în ciuda firii sale delicate, foarte naivă uneori, nu se simţea câtuşi de puţin ruşinat de zdrenţele sale. Nu însă şi când dădea nas în nas cu tot felul de cunoscuţi ori foşti colegi, cu care în general nu-i plăcea să se întâlnească… Cu toate astea, când un beţiv cărat, nu se ştie de ce şi unde, într-o ditamai harabaua la care era înhămat un cal zdravăn de povară, îi strigă trecând pe lângă el: „Hei, tu, pălărier neamţ!“ şi începu să zbiere arătându-l cu degetul, tânărul se opri brusc şi, cu un gest încordat, duse mâna la pălărie. Era un ţilindru înalt de la Zimmerman, dar jerpelit, decolorat, găurit şi pătat tot, fără boruri şi strâmbat rău într-o parte. Dar nu de ruşine se simţi cuprins, ci de un cu totul alt sentiment, care aducea grozav cu spaima.

„Păi, da, bâigui tulburat, chiar mă gândeam! Ceva mai prost nici că se putea! Uite, o prostie ca asta, un fleac dintre cele mai banale, e în stare să compromită orice plan! Da, pălăria asta sare în ochi... E ridicolă, tocmai de aia şi sare în ochi... La zdrenţele mele mi-ar trebui mai curând o şapcă,