una veche şi pleoştită, nicidecum monstruozitatea asta. Nimeni nu poartă aşa ceva, oamenii te văd de la o poştă, le rămâi în minte... e important, fiindcă pe urmă îşi amintesc, şi poate fi o dovadă. Trebuie să treci cât mai neobservat... Nimicurile sunt importante!... Uite, un nimic ca ăsta şi s-a zis, cu totul şi pentru totdeauna...“

Nu avea mult de mers. Ştia până şi câţi paşi sunt din poarta casei lui: exact şapte sute treizeci. Îi numărase la un moment dat, când abia începuse să se lase în voia visurilor. La vremea aceea nu credea încă în visurile astea, cu a căror îndrăzneală oribilă şi totodată ispititoare nu făcea decât să se aţâţe singur. Dar acum, când trecuse deja o lună, începuse să vadă lucrurile altfel şi, cu toate că îşi condamna fără încetare neputinţa şi nehotărârea în monologurile sale, se obişnuise, fără să vrea, să privească visul „infam“ ca pe o faptă realizabilă, deşi nu avea încă încredere în sine. Iar acum se ducea chiar să facă o probă a ceea ce îşi pusese în gând şi emoţia îi creştea cu fiecare pas.

Cu trupul scuturat de un tremur nervos şi cu inima strânsă, se apropie de casa imensă care dădea cu o latură spre canal şi cu alta spre strada X. Casa asta avea numai apartamente mici şi era locuită de meseriaşi de tot soiul – croitori, dulgheri, bucătărese, nemţi de tot felul, domnişoare care trăiau pe propriile speze, funcţionari mărunţi şi aşa mai departe. Era o forfotă continuă de oameni care intrau şi ieşeau pe cele două porţi şi prin cele două curţi ale imobilului. Casa avea vreo trei sau patru portari. Foarte mulţumit că nu-i ieşise nici unul dintre ei în cale, tânărul se strecură neobservat pe uşa din dreapta şi apoi pe scară. Era o scară „de serviciu“, îngustă şi întunecoasă, dar el o ştia deja bine, o cercetase în amănunt, şi îi convenea că era aşa: în întunericul acela n-aveai de ce să te temi nici de cele mai curioase priviri. „Dacă acum mi-e aşa de frică, oare cum o să fie dacă o să trec vreodată cu adevărat la faptă?“, îi trecu fără voie prin minte în timp ce urca spre catul al patrulea. Aici îi tăiară drumul nişte hamali, foşti soldaţi, care scoteau afară mobila dintr-un apartament. Ştia deja că acolo locuia un funcţionar neamţ cu familia. „Poate s-o muta neamţul, iar atunci la patru, pe scara şi palierul ăsta, n-o să rămână ocupat decât apartamentul bătrânei. Asta e bine... oricum...“ Clopoţelul scoase un clinchet slab, de parc-ar fi fost din tablă, nu din aramă. Aproape toate apartamentele mici din astfel de imobile au sonerii din astea. Uitase deja cum suna, iar acum clinchetul lui ciudat păru să-i amintească de ceva şi să i-l aducă limpede în minte... Tresări din tot trupul, de data asta avea nervii întinşi la limită. Peste ceva vreme, uşa se crăpă puţin: locatara îl scrută cu vădită neîncredere prin deschizătură şi doar ochii mici şi scânteietori i se zăriră în întuneric. Însă văzând că e lume pe palier, prinse curaj şi deschise larg uşa. Tânărul păşi în antreul întunecos, despărţit printr-un perete de bucătărioara minusculă. Bătrâna stătea proţăpită dinaintea lui în tăcere, privindu-l întrebător. Era o bătrână mărunţică, smochinită, la vreo şaizeci de ani, cu nişte ochişori ageri şi răutăcioşi, cu un nas mic şi ascuţit. Nu avea nimic pe cap: părul blond, uşor încărunţit, era uns din belşug cu untdelemn. Gâtul lung şi subţire, ca un picior de găină, era înfăşurat într-o bucată de flanelă, iar pe umeri, în ciuda căldurii, i se bălăbănea o caţaveică de blană, răpănoasă şi îngălbenită. Bătrânica tuşea şi icnea întruna. Probabil că tânărul se uita la ea cu o privire ciudată, căci în ochii ei se ivi din nou neîncrederea dinainte.

— Sunt Raskolnikov, student, am mai fost pe la dumneavoastră acum o lună, se grăbi să bâiguie tânărul, cu o plecăciune uşoară, amintindu-şi că trebuie să se arate mai amabil.

— Ţin minte, taică, ţin minte foarte bine c-ai fost, spuse răspicat bătrâna, fără să-şi desprindă privirea întrebătoare de pe faţa lui.

— Păi, da... am venit iarăşi... tot cu trebuşoara aceea..., îi dădu înainte Raskolnikov, puţin derutat şi surprins de neîncrederea bătrânei.

„Poate aşa o fi de felul ei, dar data trecută n-am observat“, se gândi cu o senzaţie neplăcută.

Bătrâna tăcea, părând să stea în cumpănă, pe urmă se trase la o parte, arătă spre uşa care dădea în cameră şi zise, lăsându-şi musafirul să treacă:

— Pofteşte, taică.

Odăiţa în care intră tânărul, cu un tapet galben şi cu muşcate şi perdeluţe de muselină la ferestre, era în momentul acela viu luminată de soarele aflat la asfinţit. „Şi atunci poate tot aşa o s-o lumineze soarele...!“, îşi spuse în gând Raskolnikov şi, cu o privire iute, cuprinse tot ce se afla în cameră, ca să înregistreze şi să memoreze fiecare amănunt. Dar în cameră nu era nimic deosebit. Mobila, foarte veche toată, din lemn galben, consta dintr-un divan cu o tăblie rotunjită enormă, o masă ovală în faţa divanului, o toaletă cu oglindă mică pe peretele dintre ferestre, câteva scaune, vreo două-trei ilustraţii de doi bani în rame galbene atârnate pe pereţi, înfăţişând nişte domnişoare nemţoaice cu păsări în mâini – şi asta era tot. Într-un colţ, în faţa unei iconiţe, ardea o candelă. Totul era foarte curat. „Treabă de Lizavetă“, se gândi tânărul. Nu se vedea nici fir de praf în toată casa. „Doar la văduvele bătrâne şi rele găseşti o curăţenie ca asta“, îşi urmă el gândul şi aruncă o privire curioasă spre perdeluţa de stambă din faţa uşii celeilalte cămăruţe, unde se găseau patul bătrânei şi o comodă şi unde nu apucase încă să pună piciorul niciodată. Ăsta era tot apartamentul, cele două