— Ce pofteşti? întrebă cu asprime bătrânica intrând în odaie şi proţăpindu-se în faţa lui, ca să-l privească drept în ochi.

— Am adus un amanet, uitaţi-l!

Şi scoase din buzunar un ceas vechi, plat, din argint. Pe dosul capacului avea gravat un glob pământesc, iar lănţişorul era din oţel.

— Păi s-a-mplinit şi sorocul ăluilalt. S-a făcut luna acum două zile.

— O să vă dau dobândă şi pe toată luna asta, mai aveţi un pic de răbdare.

— Asta, taică, dacă să mai am răbdare ori să-l scot la vânzare imediat, e la voia mea.

— Dar pe ceasul ăsta cât îmi daţi, Aliona Ivanovna?

— Apăi, numai cu marafeturi îmi vii, taică, abia dacă valorează ceva. Pe ineluşu’ ăla ţi-am dat data trecută două foi, iar el, chiar şi nou dacă e, face doar o rublă jumate la giuvaiergiu.

— Daţi-mi patru ruble, că îl răscumpăr, îl am de la tatăl meu. Am de primit curând nişte bani.

— O rublă jumate şi dobânda înainte, dacă vrei.

— O rublă jumate? strigă tânărul.

— Voia matale.

Bătrâna îi înapoie ceasul. Tânărul îl luă atât de cătrănit, că vru chiar să plece; însă brusc se răzgândi, amintindu-şi că nu mai avea unde să se ducă şi că mai venise pentru ceva.

— Dă-o-ncoa’! zise cu grosolănie.

Bătrâna strecură mâna în buzunar după chei şi trecu în cealaltă cameră, în spatele perdelei. Rămas singur în mijlocul odăii, tânărul ciuli urechile, încercând să-şi dea seama ce făcea acolo. Auzi cum deschidea comoda. „Trebuie să fie sertarul de sus, se gândi. Cheile le ţine deci în buzunarul drept... Toate pe aceeaşi legătură, prinse cu un inel de metal... Şi e una de vreo trei ori mai mare decât celelalte, dinţată, aia nu e de la comodă... Pesemne că mai e vreo ladă ori vreun cufăr... E bine de ştiut... De obicei, cuferele au asemenea chei... Dar ce ticăloşie-i totul...“

Bătrâna se întoarse.

— Ţine, taică. Dacă-i zece copeici pe lună de rublă, la o rublă jumate ai de dat matale, pe-o lună-nainte, cinşpe copeici. Iar pentru alea două ruble din urmă, dacă socotim la fel, ies douăzeci de copeici. Adică, cu totul, treizeci şi cinci. Acuma mai rămâne să primeşti pe ceasul matale o rublă şi cinşpe copeici. Ţine-aici!

— Cum! Acum am ajuns la o rublă şi cincisprezece copeici!

— Taman atât.

Tânărul nu mai stătu la discuţii şi luă banii. Se uita la bătrână şi nu se grăbea să plece, vrând parcă să mai spună sau să mai facă ceva, dar fără să ştie parcă nici el ce...

— S-ar putea, Aliona Ivanovna, să vă mai aduc zilele astea ceva... de argint... o tabacheră... frumoasă... doar să mi-o iau de la un prieten.

Se fâstâci şi tăcu.

— Lasă, taică, vorbim atunci.

— Rămâneţi sănătoasă... Dar tot singură vă văd pe-acasă, surioara dumneavoastră unde este? întrebă cât se poate de degajat în timp ce ieşea în antreu.

— Da’ ce treabă ai mata cu ea, taică?

— A, nici una, am întrebat şi eu aşa... iar dumneavoastră, gata... Cu bine, Aliona Ivanovna!

Raskolnikov ieşi cu inima plină de o tulburare care creştea întruna. Coborând scara, se şi opri de câteva ori, cuprins parcă brusc de mirare. Ajuns în sfârşit în stradă, exclamă:

— O, Doamne, ce scârbos e totul! Şi eu... să fiu eu... nu, e o prostie, o absurditate! adăugă hotărât. Dar chiar mi-a trecut aşa o grozăvie prin cap? De câte murdării e în stare sufletul ăsta al meu! Da, totul e o murdărie, o mârşăvie, o ticăloşie, o ticăloşie!... Şi de o lună-ntreagă...

Dar toate cuvintele şi exclamaţiile erau departe de a-i exprima tulburarea. Senzaţia de nemărginit dezgust, care începuse să-i apese şi să-i chinuie sufletul încă din clipa când plecase spre bătrână, devenise acum atât de intensă şi de limpede, încât nu mai putea scăpa de amărăciunea ei. Umbla pe trotuar ca beat, nevăzând parcă trecătorii şi lovindu-se de ei, iar abia când ajunse pe o altă stradă se dezmetici. Uitându-se în jur, observă că stătea în faţa unei cârciumi în care se intra direct din stradă, pe o scară ce ducea la subsol. Chiar atunci, doi indivizi beţi ieşiră pe uşă şi, sprijinindu-se unul de altul şi înjurând, izbutiră să urce pe trotuar. Fără să mai stea pe gânduri, Raskolnikov coborî scara. Nu intra niciodată prin cârciumi, însă acum i se învârtea capul, iar pe deasupra mai era mistuit şi de o sete chinuitoare. Simţea nevoia să bea o bere rece, mai ales fiindcă punea brusca slăbiciune pe care o încerca pe seama faptului că era nemâncat. Se aşeză într-un colţ întunecos şi murdar, la o masă lipicioasă, ceru o bere şi bău lacom primul pahar. De îndată se simţi mai uşurat şi gândurile i se limpeziră. „Toate astea sunt prostii, îşi spuse cu speranţă, nu am nici un motiv să mă îngrijorez! Nu e decât o stare fizică proastă! Un pahar de bere, un pesmet acolo – şi, iată, mintea îmi vine din nou la cap, gândurile mi se limpezesc, voinţa mi se întăreşte! Ptiu, nişte prostii, nimic mai mult decât nişte prostii...!“ Dar, chiar dacă scuipase cu dispreţ, parcă se eliberase brusc de o povară îngrozitoare, aşa că învălui întreaga asistenţă într-o privire prietenoasă. Totuşi, în adâncul lui, presimţea în acelaşi timp că şi în