În cârciumă nu prea mai era lume. Imediat după cei doi indivizi chercheliţi cu care se întâlnise pe scări, plecase o şleahtă de vreo cinci inşi, cu o fată şi cu o armonică. În urma lor se făcuse linişte. Mai rămăseseră un bărbat care aducea a târgoveţ, deja puţintel afumat, şi care stătea liniştit cu o bere dinainte şi tovarăşul lui, gras, mătăhălos, îmbrăcat într-o sibirkă1, cu o barbă căruntă, ameţit rău, care moţăia pe o laviţă şi, din când în când, tresărea prin somn şi începea să pocnească din degete, desfăcând larg braţele şi săltând numai de la brâu în sus, fără să se scoale de pe laviţă, îngânând în acelaşi timp un cântecel prostesc şi canonindu-se să-şi aducă aminte versurile, care sunau cam aşa:

Că un an mi-am dezmierdat muierea

Of, of, of, un an întreg...

sau dezmeticindu-se iar:

Pe Podiacevskaia de-o apucai,

Fosta mândră mi-o aflai...

Însă nu-i împărtăşea nimeni bucuria – tăcutul său tovarăş se uita la aceste izbucniri cu un aer bănuitor şi aproape duşmănos. Mai era un ins, un funcţionar la pensie, după cum arăta. Acesta stătea deoparte, ţinându-şi în faţă stacana din care sorbea la răstimpuri, uitându-se împrejur. Părea şi el tulburat.

1 Haină scurtă cu încreţituri.

~ II ~

Raskolnikov nu era obişnuit cu lumea şi, cum am mai spus, fugea de orice societate, mai cu seamă în ultimul timp. Însă acum, ceva îl împingea deodată spre oameni. Ceva nou se petrecea înlăuntrul lui şi asta îi trezea nevoia de lume. Atât de mult îl istovise luna aceea plină de tristeţe şi de surescitare sumbră, încât simţea nevoia să se odihnească, măcar o clipă, într-o lume diferită, oricum ar fi fost ea, şi, în ciuda murdăriei locului, era mulţumit să zăbovească acolo.

Cârciumarul stătea în încăperea de-alături, dar intra mereu în sală coborând câteva trepte, astfel că i se iveau mai întâi cizmele elegante, date cu păcură, cu carâmbi mari, roşii. Era îmbrăcat cu o podiovcă şi o jiletcă oribil de soioasă, din atlaz negru, fără cravată, iar faţa lui părea unsă toată cu untdelemn, ca un lacăt de fier. La tejghea stătea un băietan de vreo paisprezece ani, iar altul, ceva mai mic, servea la masă când se comanda. Pe ea se vedeau nişte castraveţi tăiaţi bucăţi, pesmeţi negri şi nişte bucăţele de peşte, toate puţind groaznic. Aerul era înăbuşitor, aproape că nu se putea sta, şi trăsnea atât de tare a vin, că era de-ajuns să rămâi acolo cinci minute ca să te îmbeţi.

În viaţă întâlneşti uneori oameni, chiar cu totul necunoscuţi, care îţi stârnesc brusc interesul, de la prima privire, înainte de-a rosti vreun cuvânt. Exact impresia asta i-o făcu lui Raskolnikov muşteriul care stătea ceva mai deoparte şi care aducea a funcţionar la pensie. După aceea şi-a amintit de multe ori de acea primă impresie, luând-o chiar ca pe un presentiment. Dacă rămăsese cu ochii la funcţionar, era cu siguranţă pentru că acesta îl privea la rândul lui stăruitor, vrând în mod vădit să intre în vorbă cu el, pe când la ceilalţi inşi din cârciumă, până şi la cârciumar, se uita fără să-i vadă, plictisit chiar, şi în acelaşi timp cumva de sus, cu un aer dispreţuitor, cum te uiţi la oamenii care îţi sunt inferiori ca stare şi educaţie, şi cu care n-ai ce vorbi. Era un om trecut de cincizeci de ani, de statură mijlocie, îndesat, cu păr cărunt şi o chelie mare, cu o faţă galbenă, chiar verzuie, buhăită de băutură, şi cu nişte pleoape umflate pe sub care străluceau ochii roşii, îngustaţi ca nişte fante, dar plini de viaţă. Era însă ceva foarte ciudat la el: avea în ochi o lumină oarecum exaltată, chiar bun-simţ şi inteligenţă, dar în acelaşi timp puteai zări o licărire de demenţă. Era îmbrăcat într-un frac negru, vechi, răpănos, ce îşi pierduse toţi nasturii, în afară de unul singur, care abia se mai ţinea de bine, de rău, şi pe acela îl purta încheiat, voind pesemne să dea totuşi o impresie de bună-cuviinţă. De sub jiletca de nanchin se iţea un plastron boţit, soios, numai pete. Ca toţi funcţionarii, nu purta barbă şi mustaţă, dar nu se mai bărbierise de mult şi începuseră deja să-i crească ţepi deşi, vineţii. Până şi gesturile sale aveau o gravitate funcţionărească. Însă era agitat, îşi trecea întruna mâna prin păr şi din când în când, cu un aer trist, îşi cuprindea capul în mâini, ţinându-şi coatele rupte pe masa pătată şi lipicioasă. În cele din urmă, se uită ţintă la Raskolnikov şi spuse tare şi desluşit:

— Pot îndrăzni, stimate domn, să vă invit să stăm de vorbă, ca între nişte oameni civilizaţi? Fiindcă, în ciuda înfăţişării, experienţa îmi spune că sunteţi un om instruit, care nu obişnuieşte să bea. Eu am preţuit întotdeauna cultura însoţită de sentimente sincere, de altfel, sunt şi eu consilier titular. Marmeladov este numele meu, consilier titular. Îndrăznesc să vă întreb: aveţi o slujbă?

— Nu, sunt la studii..., răspunse tânărul oarecum mirat de stilul teribil de pompos al vorbitorului şi de faptul că i se adresase atât de direct.

Deşi nu cu mult timp înainte îl apucase brusc nevoia