de societate, oricare ar fi fost aceea, încă de la primul cuvânt adresat într-adevăr lui încercă obişnuita senzaţie de neplăcere şi iritare, de repulsie faţă de orice persoană străină care se apropia sau căuta să se apropie de el.

— Student, vasăzică, ori fost student! exclamă funcţionarul. Aşa m-am gândit şi eu! Experienţa, preabunule domn, experienţa îndelungată. Duse un deget la frunte şi o ciocăni mulţumit. Aţi fost student sau v-aţi ocupat cu ştiinţa! Dar fie-mi îngăduit...

Se ridică, se clătină uşor, îşi luă sticla şi paharul şi se aşeză lângă tânăr, puţin pieziş. Era ameţit, dar nu-şi pierdea şirul şi vorbea cu însufleţire, chiar dacă se mai poticnea şi lungea cuvintele. Se năpustise de-a dreptul asupra lui Raskolnikov, de parcă n-ar fi schimbat nici el o vorbă cu nimeni de o lună.

— Stimate domn, începu aproape solemn, sărăcia nu este un viciu, asta e foarte adevărat. Însă ştiu totodată că beţia nu este o virtute, asta e şi mai adevărat. Dar mizeria, stimate domn, mizeria este un viciu. În sărăcie mai păstrezi sentimentele nobile cu care te-ai născut, dar în mizerie niciodată, nimeni n-ar putea s-o facă. Dacă te afli în mizerie, nu mai eşti dat la o parte cu băţul, ci eşti măturat cu târnul din rândul oamenilor, ca să fie şi mai umilitor; şi pe bună dreptate, căci în mizerie fiind, sunt gata să mă insult primul pe mine însumi. De-aici şi crâşma! Stimate domn, acum o lună mi-a fost bătută soţia de către domnul Lebeziatnikov, iar soţia mea nu e de-alde mine! Înţelegeţi dumneavoastră? Îngăduiţi-mi să vă mai întreb, din pură curiozitate: vi s-a întâmplat să înnoptaţi pe Neva, pe şlepurile cu fân?

— Nu, nu mi s-a întâmplat, răspunse Raskolnikov. Dar ce e cu ele?

— Ei, eu de-acolo vin, e a cincea mea noapte...

Îşi umplu paharul, îl dădu pe gât şi căzu pe gânduri. Într-adevăr, pe hainele lui, chiar şi în păr, se vedeau ici-colo fire de fân. Era într-adevăr cu putinţă să nu se fi dezbrăcat şi spălat de cinci zile. Mâinile, mai ales, îi erau murdare, unsuroase, roşii, cu unghiile negre.

Spusele lui treziră pesemne atenţia generală, altfel toropită rău. Flăcăii începură să chicotească în dosul tejghelei. Cârciumarul coborâse, parcă special, din odaia de sus ca să-l audă pe „circar“ şi se aşezase ceva mai deoparte, căscând lenevos ca să-şi dea importanţă. Vădit lucru, Marmeladov era cunoscut aici, iar tendinţa spre emfază o căpătase, cu siguranţă, de pe urma obiceiului de-a sta des la taclale prin cârciumi cu tot felul de necunoscuţi. Acest obicei se transformă la unii băutori în necesitate, mai ales la cei care acasă sunt ţinuţi din scurt şi sub papuc. De asta se şi străduie întotdeauna să-şi găsească o justificare când sunt între beţivi, ba chiar, dacă se poate, să le trezească stima.

— Circarule! zise tare cârciumarul. De ce nu munceşti, de ce nu te duci la slujbă, dacă tot eşti slujbaş?

— De ce nu mă duc la slujbă, stimate domn, reluă Marmeladov, adresându-i-se numai lui Raskolnikov, ca şi cum el îi pusese întrebarea. De ce nu mă duc la slujbă? Credeţi că nu mă doare inima că mă târâi fără nici un rost? Acum o lună, când domnul Lebeziatnikov a bătut-o pe soţia mea cu mâna lui, iar eu zăceam beat mort, credeţi că n-am suferit? Îngăduiţi-mi, tinere, vi s-a întâmplat... hm... să cereţi bani cu împrumut fără nici o speranţă?

— Mi s-a-ntâmplat... cum adică fără nici o speranţă?

— Ei bine, fără să aveţi nici o speranţă, ştiind dinainte că n-o să iasă nimic. Uite, bunăoară, ştiţi dinainte şi cât se poate de clar că omul cu pricina, un cetăţean care aduce mari foloase şi care are cele mai bune intenţii, n-o să vă dea bani pentru nimic în lume, într-adevăr, de ce v-ar da? Doar ştie că n-o să-i mai înapoiaţi. Din milă? Dar domnul Lebeziatnikov, care e în pas cu ideile noi, explica mai deunăzi că în veacul nostru mila este interzisă chiar de ştiinţă şi că în Anglia, unde este economie politică, lucrul ăsta a fost pus deja în faptă. Atunci pentru ce, vă întreb, să-ţi dea? Uite-aşa, deşi ştii dinainte că n-o să-ţi dea, tot te duci şi...

— La ce bun să te mai duci? îl întrerupse Raskolnikov.

— Păi, dacă n-ai unde să te mai duci, dacă n-ai la cine să te mai duci! Fiindcă orice om trebuie să aibă unde să se ducă. Fiindcă vine câte un moment când trebuie să te duci undeva, neapărat! Astfel, când propria mea fiică s-a dus pentru prima dată cu condicuţa, m-am dus şi eu (că fiica mea îşi câştigă traiul cu condicuţa...), adăugă el în paranteză, uitându-se uşor neliniştit la tânăr. Nu-i nimic, stimate domn, nu-i nimic! se grăbi să continue imediat şi cu un calm aparent, când cei doi băieţi pufniră în râs în spatele tejghelei, iar cârciumarul zâmbi la rândul lui. Nu-i nimic! Nu mă intimidează clătinatul din cap, de vreme ce e un lucru ştiut de toată lumea, căci tot ce vrei să ascunzi iese la lumină, iar eu nu privesc asta cu dispreţ, ci cu smerenie. Fie! Fie! „Acesta este omul!“ Fie-mi îngăduit, tinere, aţi putea... Nu, să mă exprim mai limpede şi mai sugestiv: nu aţi putea, aţi îndrăzni să spuneţi cu tărie, uitându-vă în această clipă la mine, că nu sunt un porc?

Tânărul nu răspunse nimic.

— Bun, continuă oratorul cu gravitate, şi chiar cu o mai mare demnitate de astă dată, aşteptând să se isprăvească chicotelile care izbucniseră din nou în încăpere. Bun, să zicem că eu sunt un porc, dar ea este o doamnă! Eu sunt