un animal, dar Katerina Ivanovna, soţia mea, este o persoană instruită, fiică de ofiţer de stat-major. Fie, fie, eu sunt un ticălos, dar ea are un suflet nobil şi, prin educaţie, sentimente înalte. Cu toate astea... ei, dacă i-ar fi milă de mine! Stimate domn, stimate domn, orice om trebuie să aibă şi el măcar un loc unde să găsească milă! Iar Katerina Ivanovna, cu toate că e o doamnă cu suflet mare, e nedreaptă... Deşi pot să-nţeleg că atunci când îmi smulge părul din cap o face tocmai pentru că e bună la suflet (fiindcă, repet fără să-mi fie câtuşi de puţin ruşine, îmi smulge părul din cap, tinere, întări el cu o demnitate îndoită la auzul noilor chicoteli), ce-ar fi, Doamne, ca măcar o dată şi ea... Dar nu, nu! Totu-i zadarnic, ce să mai vorbim! Ce să mai vorbim!... Că nu o dată a fost aşa cum mi-am dorit şi nu o dată m-am bucurat de milă, însă... asta-i firea mea, sunt un animal, aşa m-am născut!

— Că bine zici! spuse cârciumarul cu un căscat.

Marmeladov bătu hotărât cu pumnul în masă.

— Asta-i firea mea! Păi ştiţi, domnul meu, ştiţi că i-am băut până şi ciorapii? Nu ghetele, asta ar mai fi cum ar mai fi, ci ciorapii, ciorapii ei i-am băut! Şi şalul ei din lână de capră l-am băut, al ei personal, că îl primise cadou înainte de nuntă, nu al meu; şi locuim într-o odaie friguroasă, iar ea a răcit în iarna asta şi tuşeşte într-aşa un hal, că scuipă deja sânge. Avem trei copii mici şi Katerina Ivanovna munceşte din zori şi până-n noapte, frecând, spălând şi îngrijind de copii, că-i învăţată cu curăţenia de-acasă de la ea. Dar e slabă de piept şi ameninţată de oftică, iar eu simt asta. Parcă nu simt? Cu cât beau mai mult, cu atât simt mai tare. De asta şi beau, caut înţelegere şi sentiment în băutură... Beau fiindcă vreau să sufăr cât se poate mai rău!

Cuprins parcă de disperare, îşi lăsă capul pe masă.

— Tinere, urmă îndreptându-se iar, citesc pe chipul dumneavoastră o oarecare durere. De cum aţi intrat am citit-o, de asta am şi intrat imediat în vorbă. Dacă vă spun povestea vieţii mele, n-o fac pentru a fi de râsul acestor trântori, care oricum ştiu totul, ci fiindcă vreau să am de-a face cu un om sensibil şi instruit. Aflaţi aşadar că soţia mea a fost educată într-un pension de gubernie pentru fete de nobili, iar la absolvire a dansat cu şalul în faţa guvernatorului şi a altor cinuri înalte, pentru asta a primit o medalie de aur şi o diplomă de merit. Medalia... eh, medalia am vândut-o... încă de mult... mda... diploma o are şi acum, în lădiţa ei, i-a arătat-o chiar zilele trecute gazdei. Cu gazda asta se ciondăneşte tot timpul, dar a vrut să se mândrească şi ea în faţa cuiva şi să mai vorbească de zilele fericite de odinioară. N-o condamn, n-o condamn deloc, că atât i-a rămas, amintirile, de rest s-a ales praful! Da, da, e o doamnă cu o fire iute, mândră şi de neclintit. Spală singură podelele, mănâncă pâine neagră, însă nu îngăduie să fie tratată necuviincios. De asta nici n-a vrut să treacă cu vederea bădărănia domnului Lebeziatnikov, iar când domnul în chestiune a bătut-o măr din cauza asta, a căzut la pat, nu atât din pricina loviturilor, cât a ofensei. Am luat-o văduvă cu trei copii, unul mai mic ca altul. Cu primul soţ s-a măritat din dragoste, era ofiţer de infanterie, şi a fugit cu el din casa părintească. Şi-a iubit mult soţul, dar el a dat în patima jocului de cărţi, a ajuns să fie dat în judecată şi de-aici i s-a şi tras moartea. Spre sfârşit o bătea; iar ea, chit că nu se lăsa, ştiu sigur, din documente, are şi acum lacrimi în ochi când îşi aminteşte de el, şi mie-mi scoate ochii cu el, însă eu mă bucur, mă bucur, lasă, măcar să-şi închipuie că a fost fericită... A lăsat-o cu trei copii mici, într-o gubernie îndepărtată şi sălbatică, în care mă aflam şi eu pe-atunci; trăiau într-aşa o sărăcie lucie, că eu, deşi am văzut multe la viaţa mea, nici n-o pot descrie. Rudele au lăsat-o toate în părăsire. Dar era şi mândră, din cale-afară de mândră... Atunci, stimate domn, atunci eu, văduv ca şi ea, cu o fată de paisprezece ani rămasă de la prima soţie, m-am oferit s-o iau în căsătorie, căci nu puteam îndura să văd atâta suferinţă. Vă puteţi da seama în ce hal de mizerie ajunsese, dacă ea, o femeie cultă, educată, dintr-o familie bună, s-a învoit să mă ia de bărbat! Dar m-a luat! Plângând, plângând în hohote şi frângându-şi mâinile, m-a luat! Fiindcă n-avea unde să se ducă. Înţelegeţi, înţelegeţi dumneavoastră, stimate domn, ce-nseamnă să nu mai ai unde să te duci? Nu, nu puteţi înţelege încă... Un an de zile mi-am îndeplinit îndatoririle cu sfinţenie şi nu m-am atins de asta (împinse cu degetul cinzeaca), fiindcă nu sunt lipsit de simţire. Dar de plăcut, tot nu m-a plăcut; apoi am rămas şi fără slujbă, nu din vina mea, ci din pricină că s-au schimbat statele, iar atunci m-am apucat din nou de băut!... Cam cu un an şi jumătate în urmă am ajuns şi noi, după o mulţime de peregrinări şi de necazuri, în această capitală măreaţă şi împodobită cu atâtea monumente. Aici mi-am găsit un post.... Dar de bine ce l-am găsit, l-am şi pierdut. Înţelegeţi? De data asta l-am pierdut din vina mea, mi-a făcut festa firea mea... Acum locuim într-un cotlon, la o gazdă, Amalia Fiodorovna Lieppewehsel, dar cu ce trăim şi cu ce plătim, n-aş şti să spun. Mai stau şi alţii acolo, nu numai noi... casa asta e un iad, ce mai... cel mai respingător... hm... da... Între timp a crescut