omule, ce date scuipă evenimentul acesta! Ce putem învăța acum este fără precedent! Nu se poate să ne târâm afară doar din cauza unor restricții de siguranță impuse de o comisie din Confederație.

– Îți înțeleg preocuparea, a spus calm Trachtenberg. Dacă situația se modifică, ne vom întoarce. Dar, pentru moment, te rog să te îmbarci pe nava desemnată.

Justine putea vedea că majoritatea membrilor staffului răsuflau ușurați, în timp ce Ehasz și un mic grup din clica savanților se agitau, plini de resentimente. Când și-a deschis mintea spre gaia-câmpul local, a fost izbită de tumultul ciocnirii emoțiilor, dar Ehasz se afla în mod clar în minoritate. Trachtenberg s-a aplecat spre ea și a întrebat-o liniștit:

– Nava ta poate face față?

– Oh, da, l-a asigurat.

– Foarte bine, dar te rog să pleci odată cu noi.

– Desigur.

Prin link-ul ei la unitatea de comandă putea vedea buncărele de siguranță ieșind la suprafață, sfere de titan-negru barbotând în sus din câmpia prăfuită de lavă pentru a aluneca apoi lin spre navele aflate în așteptare. Cum procedurile de evacuare evident funcționau, nervii lui Justine s-au calmat considerabil. Ceru unității de comandă de pe Silverbird să deschidă un link prin releul de comunicații fragil al Marinei chiar până la Confederație, la distanță de treizeci de mii de ani-lumină.

– Tată?

– Deci ești bine? a spus Gore Burnelli. Mulțumesc lui Hristos pentru asta.

De-a lungul minusculei lățimi de bandă se scurgea o slabă senzație de zâmbet. Lumina caldă a soarelui din Caraibe strălucea pe buzele lui. Mângâierea îi provocă lui Justine un șoc emoțional total neașteptat. Își simți mușchii gâtului încordându-se, în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi, iar sângele îi urca în obraji. La naiba cu trupul ăsta stupid, izbucni ea la această reacție de slăbiciune. Dar îi răspunse cu un zâmbet slab, ignorând modul în care oamenii din adăpost se uitau la ea.

– Da, sunt bine.

– Bun, atunci digeră asta. Am monitorizat link-ul la releul Marinei de pe Stația Centurion. Noul tău prieten Trachtenberg tocmai l-a apelat pe Clericul Conservator ca să-i vorbească despre faza de expansiune. A făcut asta înainte chiar de a se deranja să avertizeze Marina despre ceea ce se întâmplă.

Justine s-a simțit mândră de modul în care a reușit să evite să se uite în direcția lui Trachtenberg. Bun, poate că acest corp bătrân nu e chiar atât de inutil, până la urmă.

– Adevărat? Ce interesant!

– Și devine și mai interesant. Aproximativ cu cinci ore în urmă, cel de-al Doilea Visător i-a spus prietenului Lord al Cerului că nu are de gând să conducă pe nimeni în Gol. Următorul lucru pe care-l știm este că a început faza de expansiune. Nu știu care e părerea ta, dar nimeni de aici nu crede că e o coincidență.

– Cel de-al Doilea Visător a făcut asta?

– Nu a fost deliberat. Cel puțin, eu sper serios că nu a fost. Cauză și efect, cred. Lorzii Cerului există pentru a transporta suflete în Inima Golului și cineva le spune că noua lor încărcătură va fi anulată. Drogații au tendința de a se irita în mod irațional în legătură cu astfel de lucruri.

– Lorzii Cerului nu sunt toxicomani.

– Nu lua totul atât de în serios. Folosesc metafore, alegorii sau ceva de genul ăsta. Ideea este că acum ei știu că suntem aici, așteptând să ne ghideze. Dacă nu ne ducem la ei…

– Vin ei la noi, a șoptit ea.

– Așa se pare.

– Dar nimic nu poate supraviețui trecerii graniței.

– Nava inițială a făcut-o. Cumva.

– Al Doilea Visător nu a spus nimic?

– Niciun cuvânt nenorocit, nici măcar „ups, îmi pare rău“. Rahat mic și încrezut. Credeam că eu sunt arogant, dar Iisuse!

– Ei bine, va trebui să facă ceva.

– Ăsta e consensul și aici. Cert este că Visul Viu se apropie de el, fapt ce va determina probleme serioase în cazul în care ajunge pe mâinile lor. Prietena noastră Ilanthe va avea în mod sigur grijă de asta.

Justine accesă datele provenite de la stație, urmărind cu îngrijorare cum echipamentele de menținere a condițiilor de viață erau solicitate până aproape de limită de valurile de gravitație.

– Mai rău de atât nu se poate, tată.

– La naiba, îmi pare rău, îngerul meu. Crezi că poți ieși cu bine de acolo?

– Știi că nu trebuie să-ți faci griji pentru mine. Stai o clipă, am ajuns la nave.

Oamenii își activau câmpurile de forță personale, în timp ce ușa sasului exterior se deschidea. Unii dintre ei socoteau și costume de presiune din dulapurile buncărului, luându-și astfel măsuri duble de siguranță. Justine știa că se putea bizui pe biononicele ei pentru a o proteja de orice ar putea arunca spre ea planeta aceea fără nume. Câmpul de forță integral se consolidă în jurul ei. Își scoase încălțările cu platformă groasă și îi urmă pe ceilalți prin perdeaua de presiune triplă. Zece pași pe aluminiu și se găsea pe lavă, desculță și cu o rochie scurtă, neagră de cocktail, complet nepotrivită. Scuturăturile reușeau să-i facă să vibreze tălpile picioarelor prin perna de protecție a câmpului de forță. O briză blândă de argon flutura în jurul ei, ridicând tornade de praf de scurtă durată care nu-i ajungeau însă mai sus de genunchi.

Buncărul se oprise la o sută de metri dincolo de clădirea scundă care conținea sasul principal al bazei. Două dintre cele cinci nave ale Marinei stăteau pregătite de o parte și de alta a acesteia, înălțate pe ingrav la câțiva metri deasupra solului, balansându-se ușor pentru a compensa gravitația înșelătoare. Justine se grăbi să o ocolească pe una dintre ele pentru a o vedea pe Silverbird în așteptare la încă douăzeci de metri mai încolo, oferindu-i o imagine primitoare, cu forma sa simplă de ovoid violet plutind nepăsătoare peste lavă, având o poziție mult mai stabilă decât navele Marinei. Justine zâmbi ușurată și se