strecură dedesubt. Sasul de la baza fuzelajului se bombă spre interior, deschizându-se într-o pâlnie întunecată care ducea la inima navei. Unitatea de comandă contrabalansa deja gravitația pentru a o trage în interior, când Justine observă că ceva se deplasa pe orizont. O imagine imposibilă.

– Stop, comandă ea.

Picioarele îi rămaseră la zece centimetri deasupra lavei. Inserțiile retiniene măriră imaginea. Era un Silfen călare. Umanoidul asemănător unui elf era îmbrăcat într-o haină groasă albastru-cobalt, brodată cu cel mai fabulos strat de bijuterii ce străluceau în pastelurile șovăielnice ale stelelor. Pălăria neagră era înaltă și ascuțită, cu o panglică de aur simplă fâlfâind în vârf. O mână înmănușată ținea o suliță lungă și fosforescentă cu vârful orientat în sus, ca într-un semn de salut. Ar fi putut fi un astfel de gest, pentru că era înclinat înainte în șa, pe jumătate ridicat în scări. Ca și cum înfățișarea nu-i era suficient de uimitoare, și mai uluitor era animalul pe care îl călărea. Creatura semăna cu un rinocer terestru, cu excepția faptului că era aproape de mărimea unui elefant și avea două cozi plate pe care le flutura dintr-o parte în alta. Blana lungă și flocoasă era de un stacojiu strălucitor, iar cele patru coarne ce se curbau din părțile laterale ale capului lung erau diabolic de ascuțite. Justine, care călărise o dată pe un Charlemagne produs de vechii Barsoomieni pe Far Away, știa că această fiară de temut era un adevărat animal-războinic. Doar la vederea lui, bătrânul său organism producea instinctiv un potop de hormoni de neliniște.

Silfenul pur și simplu nu ar fi trebuit să se afle acolo. Nu știuse niciodată că una din căile lor conducea către această planetă depărtată și pustie. Și era o ființă care respira oxigen, așa cum bănuia că era și animalul mortal de impunător pe care îl călărea. Atmosfera slabă de argon, saturată de radiații, era ucigătoare pentru viețuitoare. Apoi își zâmbi singură la indignarea ei fără motive. Cine era ea să facă o astfel de afirmație, stând în picioare expusă la emisiile sinistre de energie ale Zidului de stele, purtând doar o rochie de cocktail rușinos de scurtă?

Deci nu era o imposibilitate absolută de a întâlni un Silfen aici. Nici ca acesta să folosească o tehnologie de protecție împotriva mediului înconjurător.

– Dar… de ce? șopti ea.

– Silfenii trăiesc pentru a experimenta, îi spuse Gore, la fel de preocupat de prezența extraterestrului. Recunoaște, fata mea, nu există experiență mai deosebită decât să privești sfârșitul galaxiei care se prăbușește în jurul tău.

Uitase că lăsase link-ul deschis.

– O experiență foarte scurtă, a replicat ea acru. Și ce e chestia aia pe care o călărește?

– Cine știe? Îmi amintesc că Ozzie spunea că Silfenii pe care i-a întâlnit pe o planetă de iarnă mergeau la vânătoare călărind pe creaturi ciudate.

– Ciudate, nu înspăimântătoare.

– Contează? Îmi imaginez că a venit aici pe cel mai dur armăsar pe care l-a putut găsi în cinstea evenimentului. La urma urmei, și tu ai cea mai masculină navă din partea aceasta de galaxie.

– O navă masculină?

Dar fascinația față de ciudatul extraterestru dispăruse. Își plecă în mod formal capul spre el. Creatura își înclină sulița drept răspuns și se așeză înapoi în șaua lui cea mică.

Silverbird o trase în sus, în cabina mică și luxoasă. Odată ajunsă acolo, se relaxă într-un scaun adânc și curbat, extrudat de puntea navei. În interiorul vasului proiectat de ANA se afla în siguranță acum, sau atât cât era cu putință pentru un om să fie. Senzorii acesteia îi arătau pe ​​ultimii membri ai staffului stației grăbindu-se să intre în sasurile navelor Marinei. Alți doi Silfeni se alăturaseră primului. Tatăl ei avea dreptate, recunoscu ea, aceștia n-ar fi venit acolo decât pentru ceva extrem de important. Pentru ea, prezența lor nu făcea decât să amplifice panorama letală care se desfășura afară.

– Să mergem, îi spuse ea unității de comandă.

Silverbird se desprinse de Stația Centurion înaintea tuturor celorlalte nave spațiale. În timp ce începeau să se ridice în urma ei, acestea alcătuiau un efectiv ciudat de variat. Navele elegante ale Marinei Confederației pluteau alături de cele greoaie ale Ticothilor, în timp ce sferele violet strălucitoare ale Ethoxilor dansau cu agilitate în jurul rezervoarelor mari care îi conțineau pe Sulini. Altă dată s-ar fi bucurat să călătorească în elegantele constructe de viață artificială de formă aviară care se năpusteau și se ridicau vertiginos pentru a-i purta pe Forleeni departe de pericol. În ciuda ravagiilor care îi înconjura, puține dintre speciile care plecau s-au putut abține să nu scaneze rapid în direcția cubului metalic care adăpostea specia Kandra. Așa că nimeni nu a fost cu totul surprins când întreaga masă s-a ridicat pur și simplu de la solul prăfuit și a accelerat lin, depărtându-se de structurile în colaps ale proiectului de observare.

Justine era ridicol de mândră de felul în care niciunul dintre ei nu părea capabil să accelereze la fel de bine ca Silverbird a ei. Navei ultrapropulsor îi luase doar câteva secunde pentru a ajunge la o altitudine de 500 de kilometri, unde se oprise apoi pentru a observa ultimele minute ale Stației Centurion. Un alt val de gravitație zgudui coca atât de violent, încât generatorul de gravitație de la bord abia reuși să-l contracareze. Justine simți un tremur distinct traversând cabina. Planeta nenumită se curba acolo jos, sub fuzelajul navei, structura geologică veche rezistând cu încăpățânare la cele mai puternice efecte ale colosalelor unde gravitaționale care îi măturau invizibile mantaua. Sub ea, turnul spectaculos al Ethoxilor a fost primul care a cedat, balansându-se dintr-o parte în alta până când ondulațiile au devenit prea mari pentru a putea fi compensate de sistemele de siguranță. Structura se răsturnă cu grație lentă, spărgându-se de lava dură. Valuri mari de apă se revărsau în cascadă din rezervoarele Sulinilor, împingând înaintea lor o spumă de resturi. Picăturile pulverizate se solidificau rapid într-o grindină de ace ascuțite pentru a fi reabsorbite apoi de