Sensul etnic este totuşi reafirmat într-un alt context juridic, în care precedentele create în legătură cu drumurile şi locurile de oprire a caravanelor nu sunt neapărat relevante. Acest lucru a avut loc datorită unei hotărâri judecătoreşti, decurgând din Legea Raporturilor Interrasiale din 1976 prin care, în Marea Britanie, se acorda protecţie împotriva discriminării pe motive rasiale, aceasta însemnând: „culoare a pielii, rasă, naţionalitate sau origine etnică sau naţională”. Numărul controverselor i chestiunea dacă ţiganii sunt sau nu protejaţi de legislaţia referitoare la relaţiile dintre rase va creşte neîntrerupt în decursul anilor, începând chiar cu prima lege din 1965, şi se va cheltui mult efort şi multă energie cu afişele „Interzis ţiganilor” puse de către unii cârciumari. Sub incidenţa primei legi, afişele nu erau ilegale dar vor deveni ulterior. Unii dintre cârciumari, totuşi, pentru mai multă siguranţă, recurg la afişe „Interzis nomazilor”, un termen care va genera litigii şi mai încurcate. Astfel că, atunci când Comisia pentru egalitate rasială va contesta asemenea afişe, precum cel din localul Pisica şi oaia din estul Londrei, implicaţiile vor reţine mai întâi atenţia Judecătoriei de Ocol din Westminster în 1987, iar apoi, în 1988, a Curţii de Apel.

Problema în litigiu era întrebarea dacă interzicerea accesului la bunuri sau servicii reprezintă sau nu discriminare „pe motive rasiale”. Judecătorul de Ocol a refuzat însă să accepte argumentul Comisiei pentru egalitate rasială, conform căreia termenul de „nomad” este sinonim şi interschimbabil cu cel de „ţigan” şi că ţiganii reprezintă un grup etnic. Concluzia la care a ajuns este că anunţurile de tipul celui din localul Pisica şi oaia nu contravin legii şi ca urmare respinge acţiunea. Curtea de Apel{4} menţine hotărârea, în sensul că cei trei judecători sunt de acord că termenul „nomad” nu este sinonim cu cel de „ţigan” şi că acea categorie de persoane exclusă de afiş nu se limitează la ţigani: ca atare nu s-a efectuat în mod direct o discriminare Judecătorii confirmă totuşi că ţiganii reprezintă, în sensul legii, un grup rasial. Astfel că un afiş cu textul „Interzis ţiganilor” este considerat ilegal; în plus, un altul cu textul „Interzis nomazilor” va constitui în mod indirect o discriminare în detrimentul ţiganilor, prin impunerea unei condiţii (de a nu fi nomazi) care îi va afecta pe aceştia mai mult decât pe membrii altor grupuri rasiale.

Sunt necesare scuze pentru faptul că ne-am lansat aici în atari subtilităţi de ordin juridic, dar acestea se datorează descoperirii faptului că problema identităţii ţiganilor însoţeşte trecerea lor prin Europa, chiar din momentul sosirii lor aici. Pe de altă parte, aceste dezbateri juridice din tribunalele engleze servesc foarte bine la ilustrarea unei importante dileme ce se încăpăţânează să rămână prezentă în orice discuţie referitoare la ţigani. Este oare modul de viaţă factorul determinant în definirea lor? Acesta ar putea reprezenta o identificare suficientă în cazuri precum cele mai sus menţionate, dar e departe de a constitui un răspuns complet, căci unde oare vor fi cuprinşi acei ţigani numeroşi, care se mai simt încă ţigani, deşi au adoptat un mod de viaţă sedentar şi au încetat să mai „călătorească”. Pe de altă parte, a acorda importanţă esenţială criteriilor de ordin biologic sau genealogic poate conduce uşor la delimitări absurde: populaţiile ţigăneşti, la fel ca şi altele, dovedesc un amestec de rase ancestrale.

Un sumar calcul matematic ne va arăta că, dacă de la sosirea ţiganilor în Europa, la fiecare o sută de căsătorii ar fi existat în medie patru căsătorii încheiate în afara etniei, pentru populaţia ţigănească actuală din Europa acest lucru ar fi condus la o descendenţa neţigănească de circa 70%. Dacă am lua doar trei căsătorii la fiecare sută şi tot am ajunge la un procentaj de 60%. (în timpul celui de al Treilea Reich, dificultăţile de ordin conceptual şi practic în modul de abordare a problemei rasiale au fost rezolvate prin crearea unui vast aparat de stat pentru studierea genealogiei ţiganilor şi prin elaborarea de norme pentru stabilirea gradului de ascendenţă ţigănească suficientă pentru ca cineva să fie clasificat ca atare, iar apoi trimis spre lagărele morţii.)

În cele din urmă se ajunge tot la criteriile „etnice”, în sensul în care Curtea de Apel din Anglia utiliza termenul în iulie 1988, şi ne va fi de ajutor dacă stăruim ceva mai mult asupra raţionamentului foarte pertinent din hotărârea respectivă. S-a constatat că „sunt foarte mulţi oameni care călătoresc prin ţară în locuinţe mobile, furgonete, autobuze transformate, rulote, furgoane şi alte vehicule cu motor, ducând un mod de viaţă nomad… În mod vag pot fi numiţi «ţigani», dar ca grup nu prezintă trăsăturile vreunui grup rasial menţionat în Legea Raporturilor Interrasiale”. O hotărâre dată anterior de către Camera Lorzilor{5} stabilea că termenul „etnic”, din sus-menţionata lege, nu era utilizat într-un sens strict biologic sau rasial, stabilind în acelaşi timp două trăsături esenţiale ale unui grup etnic în cadrul contextului respectiv: prima se referea „la îndelungata istorie comună, de care grupul este conştient că îl distinge de un alt grup, şi a cărei amintire este păstrată vie”; a doua trăsătură era reprezentată de „o tradiţie culturală proprie, incluzând obiceiurile de familie şi cele sociale cât şi moravurile, adesea, dar nu în mod obligatoriu, asociate cu respectarea tradiţiei religioase”. Fără a fi totuşi esenţiale, alte caracteristici ce ar putea duce la diferenţierea unui grup etnic de un altul sunt: originea geografică comună sau descendenţa dintr-un număr de strămoşi comuni, o limbă comună specifică grupului, o religie comună dar diferită de cea a grupurilor apropiate sau a marii comunităţi şi, în cele din urmă, faptul de a reprezenta o minoritate sau un grup oprimat în cadrul unei comunităţi mai largi.

Prin aplicarea acestor criterii la ţigani, situaţia din Anglia, care în iulie 1988 a provocat mari greutăţi unuia dintre cei trei judecători ai Curţii de Apel, a îmbrăcat următorul aspect:

Ţiganii preferă sa fie numiţi „nomazi” întrucât consideră că termenul acesta este mai puţin înjositor. Pentru publicul larg,