aceasta ar putea sugera dorinţa lor de a-şi pierde identitatea distinctă. Mai mult de jumătate dintre ei locuiesc acum în case, ca majoritatea celorlalţi oameni. Oare şi-au pierdut acum ţiganii identitatea lor distinctă, de grup, încât, în sensul prevederilor legii, nu mai reprezintă o comunitate ce poate fi recunoscută datorită originilor sale etnice?

 

Judecătorul a răspuns la această întrebare acceptând faptul că, dacă unii ţigani nu se mai pot deosebi de restul populaţiei, acest lucru nu este suficient pentru a se stabili pierderea, în ochii grupului şi a celor din afara lui, a unei identităţi sociale determinate istoric. „În ciuda prezenţei lor îndelungate în Anglia, ţiganii nu s-au contopit pe deplin cu restul populaţiei, aşa cum au făcut-o saxonii şi danezii, pierzându-şi în totalitate identitatea lor distinctă. Ei, sau cel puţin o mare parte a lor, au păstrat o individualitate şi o conştiinţă de sine proprie, aceea de a fi încă ţigani.”

Fără îndoială că acest argument va mai continua să producă agitaţie. În Marea Britanie problemele legate de definiţie sunt, de fapt, deosebit de acute, datorita elementului neţigănesc, foarte însemnat, din descendenţa romilor de aici, precum şi datorită istoriei îndelungate a altor grupări de nomazi, prezente aici cu mult înainte de sosirea ţiganilor şi cu care acestea s-au suprapus în multe aspecte ale vieţii sociale şi ale mijloacelor de subzistenţă. Natura literalmente insulară a societăţii britanice în totalitatea ei a condus în rândul populaţiei nomade la o estompare a deosebirilor etnice, mai ales întrucât valurile recente de ţigani „străini” veniţi din alte părţi au fost mult mai reduse numeric decât într-o serie de alte ţări. În plus, ma există şi o dimensiune ideologică care tinde sa provoace confuzie în această chestiune: ca reacţie împotriva preocupărilor despre „puritatea sângelui”, greşit orientate în trecut, încercarea de a identifica sau de a vorbi despre diferite categorii în cadrul comunităţii de nomazi a devenit în Marea Britanie un subiect de discuţie nu foarte onorabil şi de un gust îndoielnic. La mulţi specialişti în antropologie socială se poate într-adevăr detecta o mare doză de suspiciune în legătură cu orice fel de subliniere a originii indiene a ţiganilor, aceştia din urmă putând fi cu uşurinţă acuzaţi de exotism, romantism sau escapism.

La ce orientare ne putem aştepta din partea ţiganilor înşişi, autodefinirea fiind un mecanism important în stabilirea identităţii etnice? Cine va fi considerat „noi” şi cine „ei”? În ochi; lor, separarea fundamentală se face între ei şi gadźo (plural gadźé){6}, care este numele cel mai răspândit în dialectele limbii romani, dat celor din afara etniei. (în Spania, termenul utilizat de ţigani este payo. Nomazii scoţieni, de regulă, utilizează termenul flattie, în timp ce în Irlanda acesta este buffer, niciunul dintre termeni nefiind de origine ţigănească.) Totuşi nu există niciun cuvânt romani corespondent pentru termenul „ţigan”. Un ţigan englez îşi poate spune romanichal (ţigan), cuvânt utilizat de asemeni în SUA, Canada şi Australia, de către ţigani ce se trag din imigranţi ţigani de origine engleză. În Europa, ţiganii stabiliţi din vechime poartă o mare varietate de nume precum: calé (negri) în Spania şi în sudul Franţei, kaale în Finlanda, sinti în Germania şi manouches în Franţa. În multe ţari există numeroşi reprezentanţi ai unui val mai recent de ţigani migratori plecaţi, cu peste un veac în urmă, din estul Europei, care îşi spun romi şi a căror limbă a fost puternic influenţată de şederea îndelungată a strămoşilor lor în teritoriile de limbă română, de unde şi denumirea de romi valahi. (Cuvântul rom nu are nicio legătură cu România, ci se traduce ad litteram cu „om” sau „bărbat”.) Aceşti romi valahi se împart şi ei în mai multe triburi: căldărari, geambaşi, ciurari etc. Ajunşi aici, simpla dihotomie „noi” şi „ei” îşi pierde valabilitatea. Fiecare grupare de ţigani tinde să se considere ca fiind cea autentică. Este suficient de clar unde se situează fiecare dintre aceste grupări în raport cu gadźé. Mai sunt însă şi ceilalţi, adesea în aceeaşi ţară, situându-se la limita dintre ei şi gadźé. Ţiganii recunosc că aceştia nu fac parte dintre gadźé, având trăsături comune cu ei înşişi, dar îşi dau totuşi seama că nici nu sunt la fel ca ei. Pentru ţigani deosebirile sunt importante în chestiunile legate de relaţiile sociale, de căsătorie, precum şi altele, şi totuşi clasificările sunt rareori clare şi necontradictorii. Atitudinile reciproce ale grupărilor de ţigani reprezintă un factor auxiliar în nesfârşitele polemici dintre cei din afara etniei în legătură cu cine să fie sau să nu fie desemnat „ţigan veritabil”; pe de altă parte, ele fac ca discuţiile pe criterii geografice, „ţiganii francezi” de exemplu, să fie inutile, generalizarea în privinţa ţiganilor fiind astfel cât se poate de dificilă şi înşelătoare.

O ultimă precizare în legătură cu conştiinţa de a face parte dintr-o entitate mai largă. Începând cu anii 1960, acţiunile de autoapărare ale organizaţiilor naţionale ale ţiganilor, acţiunile în vederea recunoaşterii acestora cât şi cele de luptă împotriva politicilor de respingere şi asimilare a lor, au condus la legături internaţionale contrare caracterului fragmentat al societăţii ţigăneşti, care pune un accent special pe deosebire şi distincţie. Aceasta reprezintă începutul unei noi conştiinţe în ceea ce priveşte legăturile istorice şi culturale dintre ţigani.

Poate că termenul englezesc de „popor” („un grup de persoane ce constituie o comunitate, trib, rasă sau naţiune” – Oxford English Dictionary), indefinit şi ambiguu, acoperă cu greutate acest bogat mozaic de fragmente etnice care alcătuiesc în zilele noastre populaţiile numite „ţigani” de către cei din afara etniei. Să ne întoarcem totuşi la întrebarea iniţială, şi anume în ce măsură sunt ei „un popor al Europei”? Există mulţi ţigani în afara Europei, unii descinzând din strămoşi care n-au migrat niciodată dincolo de hotarele Asiei, iar alţii, mai mulţi la număr, care au emigrat ei înşişi din Europa