sau se trag din ţigani care au emigrat la rândul lor. Pentru toţi aceştia, cu excepţia prime categorii, îndelungata asociere şi combinare cu alte popoare din Europa a marcat adânc şi pentru totdeauna limba, obârşia, cultura şi societatea lor. După atâtea secole, sunt pe deplin îndreptăţiţi să pretindă a fi consideraţi „din Europa”. Ţiganii sunt într-adevăr printre puţinii paneuropeni de pe continent.

A venit momentul să trecem acum la examinarea originii lor. Procedând astfel, se pune întrebarea dacă vom găsi poate mai multă unitate rasială, etnică, lingvistică printre strămoşii ţiganilor, decât reiese din diversitatea descendenţilor lor din secolul XX.

1. ORIGINI

Pentru aproximativ jumătate din istoria lor există puţine mărturii scrise la care se poate apela în încercarea de a călca pe urmele ţiganilor. Apoi, odată ce referinţele istorice încep într-adevăr sa se acumuleze, ele vor veni, în mod invariabil, din afara etniei, şi este posibil să fi fost scrise în ignoranţă, sub impulsul prejudecăţilor şi al insuficientei înţelegeri.

„Adevărata istorie a rasei ţigăneşti se află în studiul propriei lor limbi”, a declarat un mare savant. În mod incontestabil, studiul limbii romani poate dezvălui foarte multe informaţii despre originea şi evoluţia limbii înseşi. Limita până la care aceasta poate fi echivalată cu originea şi evoluţia vorbitorilor limbii romani este mai mult o chestiune de ordin speculativ şi, în cele din urmă, echivalarea nu poate fi luată drept bună. Cu toate acestea, în încercarea de a umple vidul informaţional iniţial va trebui să ne îndreptăm atenţia asupra analizei filologice, pentru a putea verifica în ce măsură deducţia lingvistică poate corecta ceea ce istoria nu a reuşit să înregistreze.

Mărturiile lingvistice

Primele mostre de limbă romani – culese probabil în vreo berărie din Sussex – apar relativ târziu, fiind publicate în Anglia în 1547. Abia după câteva secole se va recunoaşte adevărata valoare a acestor frânturi, întrucât ele au rămas mult timp ascunse în Prima carte de introducere în cunoaştere de Andrew Borde, sub forma unor mostre de „grai egiptean”.

Până în vremea lui Borde, limba avusese tot atâta timp la dispoziţie pentru dezvoltare cât separă engleza modernă de limba veche anglo-saxonă, întrucât ţiganii şi-au părăsit ţara de baştină, limba romani nefiind nici pe departe unitară. Chiar şi cele câteva expresii de „grai egiptean”, menţionate de Borde, indică prezenţa unor împrumuturi din limbile greacă, slavă şi română. În prezent, după o evoluţie de peste un mileniu, nu există o variantă standard a limbii romani şi nici modele scrise care să stimuleze uniformitatea. În schimb există o multitudine de dialecte (peste 60 numai în Europa) cu un grad însemnat de înrudire între ele, dar adesea reciproc neinteligibile.

Având deci exemple de limbă romani, pentru a ilustra istoria acestei limbi, propun să ne oprim îndeosebi asupra celor mai bune trei studii scrise vreodată despre dialectele individuale. Primul, intitulat Studii asupra ţiganilor, de Alexandre Paspati, a apărut la Constantinopol în 1870 şi debuteaza cu deja mai sus menţionata afirmaţie, conform căreia „istoria adevărată a rasei ţigăneşti se află în studiul idiomului lor”. Urmează apoi studiul Dialectul ţiganilor din Ţara Galilor, de John Sampson, încununarea unei perseverente activităţi ştiinţifice, publicat în 1926. Al treilea studiu, intitulat Limbajul ţiganului căldărar Johan Dimitri Taikon din Suedia (1963), a fost elaborat de doi suedezi, O. Gjerdman şi E. Ljungberg.

Aceste trei lucrări ne permit să examinăm limba romani în trei puncte geografice extreme ale răspândirii ei în Europa. În acelaşi timp, ele reprezintă şi trei tipuri importante de vorbitori ai limbii romani. În anii 1850, Paspati a început să îşi strângă materialul printre ţiganii nomazi, de la periferia Constantinopolelui şi din partea europeană a Imperiului Otoman. Paspati nu a fost un învăţat care s-a izolat de lume: el însuşi a subliniat faptul că limba ţiganilor trebuie studiată în cort, printre aceştia, şi a procedat ca atare, cu timpul devenind şi un prieten înţelegător al acestora. Rezultatul s-a concretizat sub forma unei cărţi cu valoare perenă, chiar dacă transcrierile fonetice şi etimologiile sunt fluctuante. Interesul este sporit şi de importanţa regiunii pe care Paspati a cercetat-o, aceasta fiind un întins loc de popas în timpul primei migraţii spre vest a ţiganilor, care i-a adus pe aceştia pentru prima dată în Europa. Denumirea prescurtată a dialectului înregistrat de el este „varietatea greacă”.

John Sampson şi-a strâns materialul pe parcursul a trei decenii, începând din 1894. Bibliotecar al Universităţii din Liverpool, acesta s-a dovedit a fi în fundul sufletului un poet, un romantic şi un răzvrătit. Ţiganii l-au primit ca pe unul de-al lor, şi în Ţara Galilor a înregistrat cu multă dăruire existenţa unui dialect admirabil alcătuit, care s-a păstrat într-o formă mai puţin alterată decât oricare alt dialect ţigănesc din Anglia acelor zile. Ţiganii care vorbeau acest dialect l-au moştenit de la strămoşii lor, a căror prezenţă în Ţara Galilor datează aproape din secolul al XVII-lea; ei reprezintă de aceea o populaţie ţigănească de mult stabilită în aceeaşi ţară.

Pe de altă parte, dialectul ţiganilor căldărari înregistrat de Gjerdman şi Ljungberg în anii 1940 era vorbit de un colon din Suedia, din prima generaţie, care a trăit şi călătorit prin Norvegia, Finlanda, Rusia şi în Balcani, prin Polonia, Germania şi Franţa. Taikon ilustrează astfel tendinţele migratoare ale unui grup de romi valahi care s-a remarcat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atunci când s-a deplasat spre vest, venind din Balcani, din stepele Rusiei şi din câmpiile Ungariei, stârnind la fel de multă agitaţie ca şi strămoşii lor care cu secole înainte pătrunseseră în vestul Europei.

E momentul acum să ne referim în câteva cuvinte şi la transcrierea fonetică, întrucât o comparaţie efectuată între lucrările lui Paspati, Sampson şi Gjerdman şi Ljumberg ne obligă să ne oprim şi asupra problemelor de acest gen. Necazurile apar întrucât, limba romani fiind pentru multă vreme graiul unui popor iletrat, normele de scriere au lipsit cu desăvârşire. Adesea cei care făceau transcrierile au utilizat normele fonetice ale propriilor limbi materne, acestea diferind considerabil în privinţa armoniei dintre ortografie şi pronunţie. Un